Anul Nou si rezolutiile

Anul asta nu imi mpozanouai fac lista cu rezolutii pentru 2019. Statisticile arata ca pana la mijlocul lui februarie renuntam la majoritatea dintre ele. Si atunci, la ce folos?

O sa inchei ultima zi din 2018, completand, ca in fiecare seara obisnuita, jurnalul recunostintei. Numai ca acum o sa fac o sectiune speciala, pentru tot anul. In 2018 am cunoscut multi oameni faini, am petrecut multe momente frumoase, si, desi nu a fost nici cel mai bun din viata mea, am multe lucruri pentru care sa-i fiu recunoscatoare.

O sa inchei ultima zi din 2018, facand pace cu anul care tocmai a trecut: o sa ma iert pentru deciziile mai putin inspirate pe care le-am luat si o sa-mi reevaluez relatiile pe care le am cu oamenii din viata mea. E important sa decid ce relatii ma fac cu adevarat fericita si care nu. Stiu ca unele persoane au intrat in viata mea pentru a-mi oferi niste lectii, iar acum e mai bine sa-i las sa plece.

O sa inchei ultima zi din 2018 simplu. Cu un pahar de sampanie pe care o sa-l ciocnesc cu oamenii cei mai dragi din viata mea si cu o dorinta pusa la mijlocul noptii. Adresata direct lui Dumnezeu.

La multi ani, 2019!

Fiecare cu norocul lui

Fiecarecu norocul luiZilele trecute s-a tot rotit prin mintea mea o intrebare: Care o fi nororcul meu aici, in lumea asta?

Pai sa vedem… nu m-am nascut pe picior de Paris, nu am fost inzestrata cu vreun corp de fotomodel si nici cu o minte care sa priceapa vreodata ceva din legile fizicii cuantice.

Asa ca m-am apucat sa intocmesc o lista cu realizarile avute, dar nu am umplut nici jumatate de pagina.

Bun…nici la capitolul asta nu stau prea bine, mi-am spus, asa ca m-am apucat de o noua lista: cu oamenii faini pe care-i cunosc. Si aici pagina a trecut cu gratie de jumatate, a umplut-o frumos pe toata si s-a incapatanat sa treaca si pe pagina numarul 2. Si atunci un zambet mare mi-a aparut pe fata. Am gasit raspunsul la intrebare. Da, asta e norocul meu in viata asta. Sa cunosc oameni faini, de la care am ce sa invat. Oameni d-aia, de iti e mai mare dragul sa-i vezi si revezi. Oameni care traiesc cu bucurie si ma molipsesc si pe mine cu pofta lor de viata. De la doctori la actori, de la stilisti la manageri de top. De pe meleaguri mioritice, europene, americane sau africane.

Si recunosc ca si eu ma minunez cateodata. Pai bine mai, Cristina, cum se face ca ditamai doctorul, actorul sau managerul isi face timp sa te invete pe tine despre viata? La intrebarea asta nu stiu ce sa raspund. Asta e norocul meu.

Nimic nu e imposibil

Viata m-a invatat ca sta in puterea nalexoastra, a fiecaruia dintre noi sa depasim orice impas. Avem resurse nebanuite in noi. Fii sigura ca esti mult mai puternica decat ai crede, mi-a spus, iar cuvintele lui mi-au readus zambetul.

Eram intr-una din zilele alea cand simteam ca mi se ineaca corabiile in cele mai adanci si negre ape. Atunci cand oricat incercam sa caut lumina de la capatul tunelului, nu mai reuseam sa o gasesc. Statusem toata ziua in pat, prinsa in valtoarea gandurilor pesimiste. Seara insa, mi-am facut curaj sa ies. Era vineri seara, dar o iesire pe Lipscani ar fi fost mult prea excentrica pentru ceea ce simtea sufletul meu in acel moment. Asa ca m-am indreptat spre o lansare de carte, un mediu mult mai prietenos. Stiam doar titlui cartii: 10 povesti. Ajunsa la locul lansarii, am aflat ca Nicoleta Bunduc, autoarea volumului a strans 10 povesti de viata ale unor oameni care au trecut prin situatii de viata dificile, pe care le-au depasit si care au dat mai departe comunitatii ceva din experienta lor.

Primul care ne-a spus povestea a fost Alex Luchici, un tanar cu un zambet molipsitor. Parea ca nici scaunul cu rotile in care se afla si nici faptul ca a venit de la Iasi nu-i stirbeste nimic din buna-dispozitie si zambetul sincer. Sosirea mea tocmai astazi aici, nu poate sa fie una intamplatoare, mi-am spus si am inceput sa-i ascult povestea de viata.

In urma cu 12 ani, Alex era student la Facultatea de Geografie si isi dorea sa devina ghid, insa soarta avea alte planuri pentru el. In urma unui plonjon in Delta Dunarii a ramas paralizat de la umeri in jos. Da, Alex ar fi avut toate motivele sa se simta deprimat, insa calitatea cea mai importanta pe care a pastrat-o dupa accident a fost optimismul. Si zambetul. El a fost cel care si-a linistit familia si prietenii in momentele grele din spital. Tot Alex si-a facut un blog in care povestile si sfaturile lui sunt de un real ajutor pentru cei aflati in aceeasi situatie cu el (pentru ca nu are cum sa scrie cu mainile, utilizeaza un joystick adus din State, pe care il misca folosindu-se de buze). Tot Alex a invatat singur sa lucreze ca grafician si are un job. Tot Alex a reusit sa termine facutatea si sa mai faca un master. Tot Alex a fondat Asociatia « euRespect » menita sa vina in sprijinul persoanelor cu dizabiliati. Ii ascultam povestea si nu imi venea sa cred ca un om in situatia lui a putut realiza atatea.

Iar la final, parca ghicind ca in sala se afla un ascultator cu o stare de spirit nu tocmai optimista, a spus:

- Ce-am învățat eu în cei 12 ani de la accident? Faptul ca cele mai implinitoare valori sunt bunatatea fata de aproapele nostru si gratitudinea, iar bucuriile marunte de zi cu zi pot insemna tot daca ajungi sa le descoperi. Mi-as dori ca tot mai multi sa inteleaga asa viata. Cred ca am trai intr-o lume mai buna.

Avusesem dreptate. Nu a fost intamplatoarea venirea mea in acea seara, la eveniment. Seara i-am scris un mesaj si i-am multumit. Alex mi-a raspuns:

Viata m-a invatat ca sta in puterea noastra, a fiecaruia dintre noi sa depasim orice impas. Avem resurse nebanuite in noi. Fii sigura ca esti mult mai puternica decat ai crede, iar cuvintele lui mi-au readus zambetul.

Ce face, fata mea?

hands_old-young

hands_old-youngCe face, fata mea?

-  Bine, ca de obicei, spre serviciu.

-  Ce frumoasa esti azi in rochita asta. Dar tu esti frumoasa si la suflet, maica.

Ii zambesc timid, asa cum fac de fiecare data cand primesc cate un compliment de la batranica mea.

Asezata pe scarile din fata bisericii albe, cu o umbrela pe post de baston in mana dreapta, invelita intr-un sal gros negru si cu o bazma pe cap (indiferent de anotimp), pe batranica mea o intalnesc dimineata in drumul spre metrou.

Sa fie vreo doi ani de cand am vazut-o prima data, intr-o zi de toamna tarzie. Am trecut prin fata bisericii, iar ea mi-a zambit.

- Cum va chema? am intrebat-o eu repede.

- Maria.

- Sunteti singura? Aveti familie?

- Sunt singura, maica. Omul meu e bolnav. Iar copii nu am.

- Cati ani aveti?

- 85.

- Si nu va e frig aici?

- Ba da, maica. Dar ce sa fac, stau si eu aici. Mai trec oameni buni si ma ajuta cu banuti.

Si din acea zi, in fiecare dimineata cand trec pe langa biserica imi face cu mana si imi zambeste. Ma opresc o data la cateva zile sa ii las bani, un mar, o portocala si sa stam de vorba. E curioasa sa afle cat mai multe despre mine. Anul trecut, cand i-am spus ca plec in Africa, mi-a zis direct:

- Maica, sa te intorci. Sa nu te mariti pe acolo cu vreun negru…

Iar dupa cateva saptamani, cand m-am intors, aproape ca m-a luat in brate.

- Bine ca te-ai intors, fata mea! Imi era frica ca o sa ramai pe acolo.

Sunt dimineti in care nu o vad pe batranica mea. Atunci mi se strange un pic inima si ma intreb daca nu a patit ceva. Ba chiar imi fac mustrari de constiinta, daca, spre exemplu, in ultímele zile doar am apucat sa o salut, fara sa-i ofer cate ceva. Rasuflu usurata cand o vad peste cateva zile, in fata bisericii.

-  Sunteti bine? Nu v-am mai vazut pe aici si mi-am facut griji.

- Sunt bine, fata mea. Am stat in casa ca era prea ger ca sa ies afara. Noroc c-a dat soarele iara.

Si abia atunci observ si eu ziua frumoasa cu soare si zambesc.

In cei doi ani de cand fac acelasi drumul spre metrou, m-am gandit de cateva ori sa-l schimb. Sa aleg unul mai scurt. Dar m-am razgandit repede. Ce farmec ar avea, fara sa mai aud: Ce face, fata mea?

Uitandu-ma inapoi, 2017 a fost un an…

20170909-nunta-raluca-si-nicu-fotografii-formaleUitandu-ma inapoi, 2017 a fost un an…

  • Cu o operatie, urmata de o terapie cu iod radioactiv destul de dura
  • Cu zile intregi de izolare, 24 din 24, intr-o sigura camera, intre 4 pereti. Cu ocazia asta am invatat ca izolarea este cel mai greu lucru de suportat pentru o fiinta umana.
  • Cu moartea unei prietene apropiate
  • In care am renuntat la niste prietenii vechi, pentru ca, acum, in 2017, am realizat ca ne traim viata dupa valori total diferite si ca nu mai avem nimic in comun (cu exceptia unor discutii legate de shopping)

Dar, in acelasi timp, 2017 a fost un an…

  • Cu publicarea cartii (In)decizii pe Amazon, in limba engleza; cu multe interviuri si review-uri bune
  • Cu prieteni noi si cu prieteni vechi
  • Cu inceperea unui nou proiect personal
  • Si nu in ultimul rand cu cea mai frumoasa vacanta din viata mea de pana acum: in Africa. Prima vacanta in care am calatorit singura, in care m-am bucurat de fiecare secunda si in care am trait o stare de fericire autentica.

2017 a fost un an plin, dar poate ca asa arata anii atunci cand in sfarsit incepi sa traiesti de-adevaratelea.

Multumesc tuturor celor care mi-au fost aproape anul acesta.

Uitandu-ma in fata, un 2018 minunat ma asteapta.

La multi ani tuturor!

Un extraordinar 2018 este pe cale sa inceapa!

 

Cum arata fericirea in Africa

Fericirea in Africa este mult diferita fata de cea din Europa sau America.

poza_binetaM-am imprietenit cu o fata frumoasa, Bineta, de 22 de ani, cu ochii migdalati, buze perfect desenate, ce purta un voal pe cap. M-a invitat la ea acasa, intr-o suburbie din Dakar, in Yoff. Case ei: 4 camere din piatra in care locuiesc 20 de persoane (parinti, surori, verisori, matusi, bunici), 2 wc-uri si 2 dusuri in curte. Nu are camera ei, doarme pe o saltea in pridvor cu alte 2 fete. Nu are bucatarie, gateste mancarea in curte folosind o butelie cu gaz si apa de la fantana. Singurele electrocasnice sunt televizorul, frigiderul si telefonul mobil. Intinde rufele pe sarma si le calca folosind un fier de calcat pe baza de carbune. Nu isi permite sa cumpere alimente de la supermarket, asa ca tot ce gateste, gateste in casa. Dulciurile sau fructele reprezinta un lux pentru ea si pentru membrii familiei. Iar mancatul la restaurant nici nu intra in discutie. Bineta este la facultate si este singura dintre cei 20 de membrii ai familiei care are telelefon cu abonament de internet (platit de facultate). Nu are computer, asa ca se foloseste de telefon ca sa caute informatii, sau sa isi faca temele. Si toti ceilalti copii vin la ea ca sa foloseasca si ei internetul. Bineta se ocupa in fiecare zi de gatit mancarea pentru pranz (orice fata senegaleza invata sa gateasca la 10 ani) si sa aranjeze paturile. Se trezeste in fiecare zi la ora 5 dimineata ca sa nu prinda coada la dus si ca sa isi faca rugaciunea de dimineata (musulmanii isi fac rugaciunea de 5 ori pe zi, la diverse ore)

Bineta a vizitat pana acum doar imprejurimile Dakar-ului. Nu isi permite excursii, vacante. Sa calatoresti este prea scump pentru ei. Nu iese in cluburi ori la terase. O singura data a fost la un fel de petrecere, dar impreuna cu mama ei. Nu a vazut niciodata cum arata un mall. Vacantele si le petrece acasa cu familia ori citind carti descarcate pe telefon. Cand are timp, o mai ajuta pe mama ei la facut menajului in casele albilor care locuiesc in Dakar. Ca orice fata, si Binetei ii plac hainele si bijuteriile. Are un sifonier (pe care il imparte cu surorile ei) cu multe haine traditionale din wax, voaluri si esarfe. Sunt toate facute la croitorie. Pe mana are vreo 3-4 bratari. Fiecare are o semnificatie si o protejeaza de boala, deochi sau alte influente malefice. Una dintre bratari este dintr-o combinatie de aur si argint, cu initiale, daruita de mama ei. La talie poarta zilnic un colier din perle – pentru a-si mentine talia subtire. In Senegal, femeile maritate poarta un colier din perle ceva mai mari, pentru a-si seduce barbatul. Pentru Bineta, ca de altfel pentru toate fetele de acolo, este important sa se imbrace frumos si ingrijit – asta impune respect si admiratie. Machiajul il foloseste atunci cand iese in oras si la ocazii speciale.

Bineta este indragostita de un baiat care face parte dintr-o casta (denumita griot) si care invata acum in Italia. Conform traditiei senegaleze, ei ii este interzis sa se casatoreasca cu un barbat care face parte din vreo casta. Nu stie ce final va avea aceasta poveste de dragoste interzisa, dar Bineta viseaza si ea sa plece la un moment dat in Europa. Sa studieze sau sa lucreze acolo. Sau macar sa o viziteze.

Si ce ii aduce totusi fericire Binetei in fiecare zi?

Legatura stransa pe care o are cu ceilalti membrii din familie si cu cei apropiati. Sunt foarte uniti in comunitate, se ajuta reciproc de fiecare data. Cand unul dintre ei este vesel, toti sunt veseli, cand unul este suparat, toti ceilalti incearca sa-l ajute. Nu sunt deloc egoisti pentru ca impart cu totii absolut tot (mancare, haine etc). Si nu in ultimul rand, Bineta este fericita pentru ca are parte de 3 mese pe zi. Spre deosebire de alti vecini care isi permit doar o masa pe zi. Si este recunoscatoare pentru orice lucru bun care i se intampla in viata. Si mai are ceva: are speranta: „Tant qu’il y a de la vie, il y a de l’espoir.”

Vara fara Facebook

usi-inchise-incuiate-lacatAm ales sa imi inchid contul de Facebook timp de 3 luni si ceva. Initial am vrut sa fie doar pentru cateva saptamani, insa « am rezistat» mai mult.

Am luat decizia de a-mi inchide Facebook-ul intr-un moment dificil, atunci cand am fost internata in spital. Vedeam tot felul de postari care nu se potriveau in niciun fel cu ceea ce traiam eu in acele momente. In plus, daca cu cateva zile inainte de internare imi « verificam » contul de Facebook dimineata, la pranz si seara, in acele momente nu am mai simtit nevoia de a intra pe contul de socializare. Am pastrat activa doar pagina mea de autor, rugand o prietena sa mi-o adminstreze.

A urmat o perioada de aproape o luna de zile, timp in care am stat izolata acasa, in camera mea. Am ales sa folosesc acest timp ca sa citesc carti, sa urmaresc emisiunile preferate sau sa ascult TED-uri. Am ales sa vorbesc cu prietenii mai mult la telefon si pe WhatsApp. Mi-am dat seama ca imi face mai bine sa le aud vocea, sa imi povesteasca cum a fost in vacanta, decat sa deduc eu asta din postarile lor.

Dupa o luna de izolare m-am reintors la munca si la vechile activitati. Nu am simtit nevoia nici in metrou si nici la birou sa imi verific contul de socializare. La masa de pranz m-am putut bucura de conversatii cu colegii ori de gustul mancarii fara sa simt nevoia sa mai butonez telefonul. Nu mai eram « dependenta » de like-uri, de comment-uri ori de scroll pe wall.

Am primit mesaje de la prieteni care m-au intrebat ce s-a intamplat cu contul meu. Au fost momente in care am vrut sa iau legatura cu anumiti cunoscuti ale caror contacte le aveam doar pe Facebook. Si atunci a trebuit sa sun un prieten, care il cunoaste pe X ca sa imi dea intr-un final numarul de telefon al lui X.

Au fost si momente in care am uitat de zilele de nastere ale unor prieteni pentru ca da, nu mai era Facebook cel care sa ma notifice. Alteori a trebuit sa depun ceva efort ca sa caut anumite informatii, pe care de multe ori Facebook-ul mi le oferea gratuit.

Pentru mine a fost un test pe care l-am trecut cu brio. Am “economisit” ore bune, timp  in care am facut ceea ce imi place. Acum urmeaza pentru mine o noua provocare. Imi redeschid Facebook-ul. Dar vreau sa-l folosesc diferit fata de cum o faceam pana sa imi inchid contul. Realizez ca Facebook-ul este o sursa de informatii, de networking si in acest scop vreau sa-l folosesc. Imi doresc sa continui ca seara sa citesc o carte in loc de a posta ceva pe wall. Vreau ca in metrou, dimineata sa continui sa privesc oamenii, in loc de un scroll. Vreau sa fiu mai selectiva. Sa postez mai putin. Si doar ceea ce consider eu ca este important pentru mine si ca ii ajuta pe ceilalti. Vreau ca la masa de pranz sa fiu atenta in continuare la discutia colegilor, sa nu imi impart atentia intre ei si telefon.

Facebook-ul, ca si internetul sau televizorul, poate fi un aliat sau un inamic. Depinde numai de mine cum il folosesc.

5 motive sa vizitezi Iasi-ul

Nu am apucat sa vizitez Iasi-ul pana acum cateva zile. Am fost placut surprinsa de tot ce am vazut aici si il includ in top 3 orase preferate de la noi din tara.

poza_iasiDaca ajungi si tu prin Iasi, uite ce nu trebuie sa ratezi :

  1. Parcul Copou si Teiul lui Eminescu

Parcul Copou are un farmec aparte. Poate sa fie din pricina vechimii lui, din pricina istoriei ce o poarta, sau a Teiului lui Eminescu de la care nu iti poti lua ochii minute bune in sir.

  1. Bojdeuca lui Creanga

Pe un drum de tara, ajungi in casa in care a locuit 18 ani marele scriitor. Tot aici s-a imprietenit cu Mihai Eminescu, care pret de o jumatate de an a si locuit la bojdeuca. Pe langa detaliile despre viata lui Creanga frumos spuse de catre ghid, vei vedea cuptorul cu hornul pe care statea asezat drobul de sare, masuta de lemn cu trei picioare, icoana – amintire de la mama sa, chersinul sub care s-a ascuns iedul mijlociu, precum si alte obiecte care l-au inspirat pe Creanga in povestile sale.

  1. Cea mai buna inghetata din oras

Plimbarea din Parcul Copou va fi cu atat mai placuta daca la intrarea in parc iti vei lua inghetata. Pont: la 3 cupe cumparate a patra cupa va fi gratuita.

  1. Intalnirea cu un OM mare

Nu trebuie sa-l ratezi pe domnul Grumazescu, patronul anticariatului de pe strada Alexandru Lapusneanu nr. 24, un batranel tare simpatic, admirator al lui Eminescu, care il intrece si pe Creanga cu talentul lui de povestitor. Pe langa ceasurile si inelele din vremea buncii, ori statuete si mici sarcofage, domnul Grumazescu iti arata o colectie de carti pe care sa o tii intr.-o palma. Cea mai mica dintre ele are 3 mmX3 mm si contine toata poezia “Luceafarul”.  Pont: o sa vezi colectia de carti atunci cand vei trece pragul anticariatului pentru a doua oara. Nea Grumazescu are multe povesti de spus si e musai sa te reintorci acolo.

  1. Outlet-urile din oras

Daca vrei sa faci shopping cu bani putini, aici gasesti cea mai buna oferta. Nu ai parte de cele mai recente colectii de haine, insa le achizitionezi la o treime din pretul afisat in magazinele din mall.

 La toate astea as mai adauga si frumoasa Catedrala Mitropolitana, Palatul Culturii, Manastirea si Turnul Goliei, de unde privesti orasul de sus.

Ceasul. Cat este ceasul?

poza labirint

poza labirintAdevarata esenta a lucrurilor nu se vede cu ochii. Credem ca vedem lumea din jur, si totusi percepem numai invelisul ei. Asta m-a invatat un spectacol in care am avut rolul principal si in care nu am vazut nimic. In care am simtit; si am inteles. Mult mai mult decat as fi facut-o cu ochii deschisi. O experienta minunata in cadrul unui spectacol de teatru labirint in regia Stefanei Popa.

 Totul a inceput cu prezenta unei domnisoare cu voce calda care m-a intampinat in poarta casei. M-a invitat intr-o sala de asteptare unde alaturi de alte persoane am jucat un joc de societate. Jocul a fost intrerupt de o voce care m-a chemat. Mi-a spus ca este timpul. Mi-a pus o esarfa la ochi si mi-a urat „- Calatorie placuta!”.

Cu ochii legati am mers tinandu-ma de o sfoara ce m-a condus cel mai probabil intr-o bucatarie. „ – Ceva de baut: cald, rece? De mancat: dulce, sarat?” am fost intrebata. Am vrut ceva cald de baut si am primit ceai cu aroma de scortisoara. Iar de mancat am vrut ceva sarat si am primit zacusca. „- Este timpul sa-ti continui drumul. Intra pe a doua usa pe stanga”, mi s-a spus. Am pipait peretele si am ajuns in dreptul unei usi. O voce m-a intampinat: “- Ai semnat contractul?” Dupa care am fost impachetata la propriu intr-un sul de hartie. Probabil era chiar un contract. „- Ai o suma de bani. Ce alegi? Sa-i investesti sau sa-i cheltuiesti?” vocea m-a intrebat. „- Sa-i cheltuiesc”, a fost raspunsul meu. Si imediat am primit un pix si am fost rugata sa semnez.

Cu o patura pusa peste umeri am iesit afara. M-a intampinat vocea unui domn in varsta care mi-a spus ca nu vede, rugandu-ma sa-l insotesc. Ce coincidenta. Nici eu nu vedeam. L-am luat de brat. In departare se auzea muzica. Ne-am indreptat catre acel loc. Ajunsi acolo, am simtit caldura. Era aprins un foc. Probabil un foc de tabara acompaniat de cantece. Am primit o muzicuta. Am incercat sa suflu in ea, asa cum faceam in copilarie.

 Cadrul insa s-a schimbat. O mana m-a condus mai departe. Am urcat niste trepte, iar apoi am fost asezata intr-un scaun mobil si plimbata cu viteza. La un moment dat am simtit un miros de menta. Mainile mi-au fost unse cu o licoare parfumata, iar apoi a urmat un masaj relaxant pe spate. „- Tu cand ai avut ultima data grija de sanatatea ta?” a fost intrebarea care mi s-a pus si la care nu am stiut ce raspuns sa dau pe loc.

 S-a schimbat iar cadrul, am fost ridicata si luata la dans. Si aruncată la propriu intr-un pat. M-am trezit in bratele unui barbat care m-a luat in brate. „- In ziua de azi oamenii fac sex, dar sunt singuri. Tu alegi sa te indragostesti sau nu?” o voce feminina mi-a soptit. Am raspuns afirmativ si am fost asezata pe un alt scaun. „- Inspira 7 secunde și apoi expira alte 4 secunde. Fa asta de cateva ori in ritmul tau. Apoi imagineaza-ti cerul. Cand l-ai vazut ultima oara? Imagineaza-ti stoluri de pasari. Vin sau pleaca? Cand ai văzut ultima data imaginea asta? Cand ai calcat ultima oară cu picioarele desculte pe iarba? Iti mai aduci aminte de fosnetul copacilor? Cand ai ascultat ultima oara marea? Cand ai simtit nisipul printre maini? Cand ti-ai ascultat ultima oara inima?” vocea mi-a soptit in continuare. In timp ce imi raspundeam sigura, in gand, la aceste intrebari, mi-au fost puse un fel de casti in urechi, dar si ceva rece si metalic in dreptul inimii. Am inceput sa ascult. Auzeam pentru prima oara cum imi bate propria inima. Era probabil un stetoscop.

 Cadrul s-a schimbat din nou, am fost condusa afara. Am fost asezată pe un scaun care se balansa. O voce m-a rugat sa imi dezleg esarfa de la ochi. In fata mea era un fel de perdea, iar eu ma aflam intr-un legan. La fiecare balans perdeaua se dadea la o parte si vedeam doar cate un cuvânt: „ce?”, doresti?”etc. Dupa cateva balansuri am descifrat intreaga propozitie: „Ce iti doresti tu cu adevarat?” Au urmat cateva clipe de gandire, iar raspunsul meu cu voce tare a fost: „Sa fiu fericita. Sa descopar cu adevarat lucrurile care ma fac fericita.”

Ultima schimbare de decor: Ceasul. Cât este ceasul? Am primit un cadran desenat sub forma unui ceas, care avea in locul cifrelor inscriptiile: dezvoltare personala, comunitate, iubire, familie, spiritualitate, cariera&bani, distractie&prieteni si sanatate.

Ce arata ceasul meu? Cum aveam de gand sa imi impart timpul de acum incolo intre toate cadranele? Cat timp urma sa aloc pentru fiecare dintre ele in viitor? Ce avea sa schimbe in mine aceasta experienta? Au fost intrebarile cu care am ramas in minte mult timp dupa terminarea spectacolului.

Intalnire cu ingerii

andreeaAndreea, știi, astazi am ajuns la intalnirea noastra de la ora 12 ceva mai devreme. Stiu ca esti de obicei punctuala si ca nu iti place sa intarzii. Cand am plecat de acasa ti-am luat un aranjament floral, cu aceleasi culori ca florile pe care le tineai in mana la cununia civila, de acum 2 ani. Pentru ca azi era ingrozitor de frig am luat taxiul. Dar stiu ca tie iti place frigul, asa ca mi-am facut curaj sa ies din casa.

Sa-ti spun un lucru ciudat. Taxiul a trecut pe langa multe din localurile in care noi obisnuiam sa iesim in oras. Doar ca tu ai ales ca azi sa ne vedem in alta parte, intr-un loc nou. Bine ca macar ai ales o locatie centrala.

Cand am ajuns la intalnire mi-am dat seama ca nu era o intalnire doar cu mine. Am fost surprinsa sa vad ca ti-ai chemat toata familia si pe toti prietenii. Se pare ca tu te-ai lasat asteptata, asa ca am inceput sa vorbim intre noi. Despre tine. Si sa ne si uitam la cateva poze cu tine. In toate erai incredibil de frumoasa. Nu degeaba pentru mine ai fost multa vreme fata cu stil care a lucrat la Prada in New York. Tot azi am apucat sa vad si primele poze cu fetita ta minunata pe care abia ai nascut-o. Este adorabila.

Trebuie sa iti marturisesc ca la un moment dat am obosit asteptandu-te, iar Alexandra, cea mai buna prietena a ta, a inceput sa ne citeasca din felicitarile pe care tu i le faceai cadou in fiecare an de ziua ei ori de Craciun. Alex, sotul tau, te-a asteptat cu cea mai frumoasa declaratie de dragoste, pe care a repetat-o inainte in fata noastra, a tuturor. Iar mama ta… mama ta era cea mai nerabdatoare ca tu sa ajungi.

Andreea, stii insa ce n-am inteles de la intalnirea de azi? De ce ai ales un dress code negru? De ce ai stabilit ca loc de intalnire tocmai o biserica? Si mai ales, de ce nu ai dat sms ca o sa intarzii la intalnire?

Andreea, pana la urmatoarea intalnire, cand sper sa ajungi si tu la timp, te rog sa imi povestesti cum e viata printre ingeri.

1 2 3 10