A fi sau a nu fi scriitor

autor3Merita sa fii scriitor? In filmul Rebel in the Rye am gasit si intrebarea si raspunsul: Are you willing to devote your life to telling stories knowing that you may get nothing in return? And if your answer to that is NO, then you should go find something else to do, because you are not a writer.

Am vazut cu cateva luni in urma acest film, o biografie a vietii lui Salinger care arata cum este viata de scriitor de-adevăratelea. Inainte sa ajunga cunoscut, Salinger a primit refuzuri de la zeci de publicatii, dar cu toate astea, a continuat sa scrie. In orice conditii, chiar si pe front, in timp de razboi.

Pentru publicul larg insa, perceptia pe care o au asupra vietii de scriitor este un pic diferita. Isi imagineaza cel mai adesea urmatorul scenariu: Autorul se asaza intr-un sezlong, pe o plaja goala si contempla apusul de soare. Si exact in momentul ala, cand soarele preia forma unui punct rosiatic si se retrage linistit dincolo de linia orizontului, e lovit, brusc, de inspiratie. Prin urmare, ia pixul, caietul si se apuca de scris o ditamai capodopera, in doar cateva zile. Nici nu apuca bine sa dea forma finala a manuscrisului, ca si este sunat de directorul unei mari edituri care se arata extrem de interesat sa-i publice cartea.

Numai ca in viata reala lucrurile sunt un pic diferite. Situatia poate fi, de exemplu, in felul urmator: scriitorul sta inghesuit in metrou la 9 dimineata si aude o conversatie intre doi tineri. Este atat de absorbit de ce aude, de cei doi tineri, incat si-i imagineaza personaje demne de un roman. Si asta e momentul in care il loveste inspiratia. In termeni laici, inspiratia se traduce in tema romanului, cateva idei in linii mari despre ce ar vrea sa scrie.

Si gata treaba cu muza. Scriitorul ajunge acasa, isi ia laptopul in brate ori caietul cu foi albe si se apuca de scris. Si scrie in fiecare zi. La biroul frumos pregatit, in pat, in cafenea, oriunde apuca. Chiar si pe strada daca atunci ii vine vreo idee.

Oricat de mult si-ar dori ca in loc sa scrie, sa iasa in oras cu prietenii ori sa vada un film, stie ca trebuie sa continue manuscrisul. Si poate ca scriitorul a avut o zi buna sau din contra, una proasta. Cert e ca personajele romanului isi au propria lor viata, iar scriitorul are o datorie fata de ele. Trebuie sa continue povestea. Cum? Isi stabileste o rutina. 300, 400, 5000 de cuvinte zilnic. Fiecare scriitor decide cat timp aloca scrisului. Nu are nicio idee cand se asaza la masa de lucru? Nu e important asta. Se apuca de scris si ideile vin ele.

Scriitorul face toate astea timp de cateva luni, pana cand primul draft e gata. Dar nu e asta finalul. Urmeaza alte luni bune de rescris. De taiat, de corectat, de adaugat. Si de luat iar de la capat, de n ori.

Abia apoi autorul trimite manuscrisul la edituri. De cele mai multe ori primeste refuzuri sau niciun raspuns. Dar are incredere in lucrarea lui si invata un lucru foarte important: sa aiba rabdare. In asteptarea raspunsului, se apuca de un nou roman. Pana la urma a scrie este un exercitiu zilnic.

Merita tot efortul asta? Cred ca filmul Rebel in the Rye are raspunsul.

I am a survivor & I celebrate life

Atyroidu trecut mai bine de 2 ani de la operatia de tiroidectomie totala pe care am avut-o. O verificare de rutina a condus la un diagnostic neasteptat: un nodul tiroidian aparent belign s-a dovedit a fi unul malign.

Si uite asa, pentru prima data in viata am renuntat sa imi mai pun clasica intrebare » De ce eu ? » Am fost pusa in situatia in care a trebuit sa iau niste decizii importante. Am fost nevoita sa ma impac cu ideea ca imi voi scoate un organ si ca voi depinde toata viata de niste medicamente. In care am consimtit sa urmez o terapie agresiva cu iod radioactiv, chiar daca stiam ca exista posibilitatea declansarii unor efecte adverse asupra organismului (fapt care s-a si intamplat). Insa decizia de a nu urma terapia ma facea sa imi asum un risc prea mare.

Am fost pusa in situatia de a invata multe lectii intr-un timp scurt. Si cea mai dura a fost cea a izolarii. In urma terapiei cu iod radioactiv am fost obligata sa stau cateva saptamani, 24 de ore din 24, singura, intre patru pereti. Cu ocazia asta am inteles de ce singuratatea sau inchisoarea e cea mai grea pedeapsa pe care o poate primi un om. Si tot cu ocazia asta am invatat sa apreciez si sa fiu recunoscatoare pentru ceea ce am.

Dar despre toate astea am povestit in cartea « Astazi a fost o zi buna »

Multi dintre cunoscuti au aflat toate astea abia dupa ce mi-au citit cartea. M-au intrebat de ce nu am vorbit despre experienta asta inainte, pe blog sau pe retelele de socializare ? Pentru ca a fost o experienta intima, care, pentru a fi povestita, avea nevoie de un spatiu binemeritat pe care doar o carte poate sa-l ofere. Pe blog, in cateva cuvinte ar fi fost mult prea putin loc. In plus, intr-un spatiu virtual poate ca astfel de postari pot fi uneori prea dure, pentru ca, nu-i asa, am auzit de atatea ori ca pe Facebook trebuie sa postam doar despre vacante si alte momentele frumoase.

Nu ma simt nici eroina si nici vreun exemplu de urmat pentru ca am trecut cu bine peste momentul asta din viata mea. Ceea ce am trait eu traiesc in momentul asta alti mii de oameni. Mai degraba cred ca am fost norocoasa. Cancerul de tiroida este cel mai vindecabil dintre toate formele de cancer. In plus, am avut alaturi familia, prietenii apropiati si doctori buni.

Cel mai important pentru mine ramane ce m-a invatat cancerul de tiroida: sa pretuiesc cu adevarat viata.

Astazi a fost o zi buna

DSC_6214Noua luni de scris si vreo alte noua de rescris, de cautat editura, si intr-un final, pe 27 iunie, in ziua lansarii, cartea Astazi a fost o zi buna se gasea frumos tiparita de editura Eikon si asezata pe rafturile librariei Carturesti Verona .

La peste 35 de grade si la o ora la care se difuza un meci important de fotbal, sala a fost plina. Atunci am realizat cat de norocoasa sunt, ca am atatia prieteni.

M-am simtit onorata de prezenta celor doua inviate speciale. Diana Cosmin (scrie despre tot ce e fin si fain pe Fine Society), a vorbit cu emotie despre carte, pe care a citit-o intr-o singura noapte. Diana este un exemplu de rafinement, stil, cultura, modestie, bun-simt de care colegii mei din corporatie, asa cum mi-au spus a doua zi la serviciu, au fost atat de impresionati. Pe Diana am cunoscut-o cand mi-am luat viza pentru State si atunci cam simtit ca intalnirea noastra nu e intamplatoare.

Rusanda Cojocaru (creator Bookletta) ne-a facut pe toti sa zambim cu energia ei pozitiva si ne-a introdus in lumea calatoriilor, a  Africii autentice. Datorita ei am si ajuns eu acolo. Iar la final o cititoare a castigat o bookletta la tombola organziata.

Mi-a placut ca spatiul pus la dispozitie de Carturesti Verona fost intim si racoros, intr-un decor alb,colorat cu obiecte vintage.

Mi-a placut ca atunci cand am dat autografe, am stat de vorba cu fiecare in parte. Chiar daca mainile imi tremurau, iar autograful poate nu a iesit cel mai lizibil sau original, faptul ca am putut sa stau de vorba cu fiecare invitat a fost pentru mine de departe cea mai mare bucurie. Totodata ma uitam in sala si vedeam cum fiecare dintre cei prezenti se revede cu alti colegi, prieteni sau cum se lega noi cunostinte. A fost o lansare plina cu buchete de flori, indulcita cu biscuiti artizanali de la Pania si mai ales, cu multa emotie si autenticitate.

Nu stiu daca m-am simtit veodata la fel de bine ca in seara lansarii. M-am simtit ca intr-o familie, ca acasa. Mi-am pus o parte din suflet in aceasta carte si am avut emotii, pentru ca nu stiam cum va fi primita, dar toata caldura  pe care fiecare dintre voi mi-a oferit-o, m-a facut sa realizez ca a meritat din plin tot efortul si tot timpul investit in scrierea si publicarea cartii.

Daca aceasta carte o sa faca sa zambesca, o sa inspire sau o sa ajute si numai un singur cititor, atunci inseamna ca si-a atins scopul.

Va multumesc din suflet!

Nota:. Cartea “Astazi a fost o zi buna” se gaseste in libraria Carturesti Verona, curand si in celelalte librarii.

I am enough

i am enoughPana la 30 ani am trait prin comparatie cu ceilalti. Tot timpul am avut impresia ca nu sunt suficient de… frumoasa, desteapta, buna, sociabila, generoasa, talentata, creativa, ambitioasa, iar lista cu calitatile care imi lipseau era nesfarsita. Tot timpul cautam validarea sau acceptarea din partea celorlalti.

Perfectiunea prezentata de media ori viata photoshopata de pe retelele de socializare pe care majoritatea o afiseaza, dar si presiunea familiei si a societatii m-au facut sa ma compar tot timpul cu ceilalti si sa nu fiu niciodata multumita de mine.

Dar viata a avut grija sa ma invete cea mai importanta lectie: sa ma accept asa cum sunt. Iar atunci cand te accepti nu vrei sa fii altcineva decat esti. Este fix momentul ala in care esti fericit cu tine.

Asa ca zilele trecute, am scris pe oglinda din baie, cu un marker, I am enough. Ca sa vad mesajul asta in fiecare dimineata. Si seara. Sa-mi amintesc cine sunt. Cat de valoroasa sunt.

I am enough NU inseamna ca:

….am fost masurata, cantarita ori judecata si mi s-a pus eticheta “suficient de”

… sunt un produs final, complet, care nu mai are nevoie de schimbari sau ce sa mai invete.

… nu pot sa fiu mai mult sau sa fac mai mult.

….nu mai am nevoie de nimeni sau de nimic altceva.

… nu am nevoie de ajutor.

….nu am defecte sau ca nu fac greseli.

… sunt perfecta

In schimb, I am enough inseamna ca:

…nu trebuie sa ma straduiesc sa devin acceptata, validata sau iubita

… sunt asa cum sunt in acest moment, ca traiesc viata cu bune si rele, cu frumos si urat, dar ca o traiesc

…. ca pot sa cresc, sa ma schimb, sa continui sa devin, pentru ca nu incerc sa-mi dovedesc mie sau celorlalti nimic

I am. And that is enough.

Anul Nou si rezolutiile

Anul asta nu imi mpozanouai fac lista cu rezolutii pentru 2019. Statisticile arata ca pana la mijlocul lui februarie renuntam la majoritatea dintre ele. Si atunci, la ce folos?

O sa inchei ultima zi din 2018, completand, ca in fiecare seara obisnuita, jurnalul recunostintei. Numai ca acum o sa fac o sectiune speciala, pentru tot anul. In 2018 am cunoscut multi oameni faini, am petrecut multe momente frumoase, si, desi nu a fost nici cel mai bun din viata mea, am multe lucruri pentru care sa-i fiu recunoscatoare.

O sa inchei ultima zi din 2018, facand pace cu anul care tocmai a trecut: o sa ma iert pentru deciziile mai putin inspirate pe care le-am luat si o sa-mi reevaluez relatiile pe care le am cu oamenii din viata mea. E important sa decid ce relatii ma fac cu adevarat fericita si care nu. Stiu ca unele persoane au intrat in viata mea pentru a-mi oferi niste lectii, iar acum e mai bine sa-i las sa plece.

O sa inchei ultima zi din 2018 simplu. Cu un pahar de sampanie pe care o sa-l ciocnesc cu oamenii cei mai dragi din viata mea si cu o dorinta pusa la mijlocul noptii. Adresata direct lui Dumnezeu.

La multi ani, 2019!

Fiecare cu norocul lui

Fiecarecu norocul luiZilele trecute s-a tot rotit prin mintea mea o intrebare: Care o fi nororcul meu aici, in lumea asta?

Pai sa vedem… nu m-am nascut pe picior de Paris, nu am fost inzestrata cu vreun corp de fotomodel si nici cu o minte care sa priceapa vreodata ceva din legile fizicii cuantice.

Asa ca m-am apucat sa intocmesc o lista cu realizarile avute, dar nu am umplut nici jumatate de pagina.

Bun…nici la capitolul asta nu stau prea bine, mi-am spus, asa ca m-am apucat de o noua lista: cu oamenii faini pe care-i cunosc. Si aici pagina a trecut cu gratie de jumatate, a umplut-o frumos pe toata si s-a incapatanat sa treaca si pe pagina numarul 2. Si atunci un zambet mare mi-a aparut pe fata. Am gasit raspunsul la intrebare. Da, asta e norocul meu in viata asta. Sa cunosc oameni faini, de la care am ce sa invat. Oameni d-aia, de iti e mai mare dragul sa-i vezi si revezi. Oameni care traiesc cu bucurie si ma molipsesc si pe mine cu pofta lor de viata. De la doctori la actori, de la stilisti la manageri de top. De pe meleaguri mioritice, europene, americane sau africane.

Si recunosc ca si eu ma minunez cateodata. Pai bine mai, Cristina, cum se face ca ditamai doctorul, actorul sau managerul isi face timp sa te invete pe tine despre viata? La intrebarea asta nu stiu ce sa raspund. Asta e norocul meu.

Nimic nu e imposibil

Viata m-a invatat ca sta in puterea nalexoastra, a fiecaruia dintre noi sa depasim orice impas. Avem resurse nebanuite in noi. Fii sigura ca esti mult mai puternica decat ai crede, mi-a spus, iar cuvintele lui mi-au readus zambetul.

Eram intr-una din zilele alea cand simteam ca mi se ineaca corabiile in cele mai adanci si negre ape. Atunci cand oricat incercam sa caut lumina de la capatul tunelului, nu mai reuseam sa o gasesc. Statusem toata ziua in pat, prinsa in valtoarea gandurilor pesimiste. Seara insa, mi-am facut curaj sa ies. Era vineri seara, dar o iesire pe Lipscani ar fi fost mult prea excentrica pentru ceea ce simtea sufletul meu in acel moment. Asa ca m-am indreptat spre o lansare de carte, un mediu mult mai prietenos. Stiam doar titlui cartii: 10 povesti. Ajunsa la locul lansarii, am aflat ca Nicoleta Bunduc, autoarea volumului a strans 10 povesti de viata ale unor oameni care au trecut prin situatii de viata dificile, pe care le-au depasit si care au dat mai departe comunitatii ceva din experienta lor.

Primul care ne-a spus povestea a fost Alex Luchici, un tanar cu un zambet molipsitor. Parea ca nici scaunul cu rotile in care se afla si nici faptul ca a venit de la Iasi nu-i stirbeste nimic din buna-dispozitie si zambetul sincer. Sosirea mea tocmai astazi aici, nu poate sa fie una intamplatoare, mi-am spus si am inceput sa-i ascult povestea de viata.

In urma cu 12 ani, Alex era student la Facultatea de Geografie si isi dorea sa devina ghid, insa soarta avea alte planuri pentru el. In urma unui plonjon in Delta Dunarii a ramas paralizat de la umeri in jos. Da, Alex ar fi avut toate motivele sa se simta deprimat, insa calitatea cea mai importanta pe care a pastrat-o dupa accident a fost optimismul. Si zambetul. El a fost cel care si-a linistit familia si prietenii in momentele grele din spital. Tot Alex si-a facut un blog in care povestile si sfaturile lui sunt de un real ajutor pentru cei aflati in aceeasi situatie cu el (pentru ca nu are cum sa scrie cu mainile, utilizeaza un joystick adus din State, pe care il misca folosindu-se de buze). Tot Alex a invatat singur sa lucreze ca grafician si are un job. Tot Alex a reusit sa termine facutatea si sa mai faca un master. Tot Alex a fondat Asociatia « euRespect » menita sa vina in sprijinul persoanelor cu dizabiliati. Ii ascultam povestea si nu imi venea sa cred ca un om in situatia lui a putut realiza atatea.

Iar la final, parca ghicind ca in sala se afla un ascultator cu o stare de spirit nu tocmai optimista, a spus:

- Ce-am învățat eu în cei 12 ani de la accident? Faptul ca cele mai implinitoare valori sunt bunatatea fata de aproapele nostru si gratitudinea, iar bucuriile marunte de zi cu zi pot insemna tot daca ajungi sa le descoperi. Mi-as dori ca tot mai multi sa inteleaga asa viata. Cred ca am trai intr-o lume mai buna.

Avusesem dreptate. Nu a fost intamplatoarea venirea mea in acea seara, la eveniment. Seara i-am scris un mesaj si i-am multumit. Alex mi-a raspuns:

Viata m-a invatat ca sta in puterea noastra, a fiecaruia dintre noi sa depasim orice impas. Avem resurse nebanuite in noi. Fii sigura ca esti mult mai puternica decat ai crede, iar cuvintele lui mi-au readus zambetul.

Ce face, fata mea?

hands_old-young

hands_old-youngCe face, fata mea?

-  Bine, ca de obicei, spre serviciu.

-  Ce frumoasa esti azi in rochita asta. Dar tu esti frumoasa si la suflet, maica.

Ii zambesc timid, asa cum fac de fiecare data cand primesc cate un compliment de la batranica mea.

Asezata pe scarile din fata bisericii albe, cu o umbrela pe post de baston in mana dreapta, invelita intr-un sal gros negru si cu o bazma pe cap (indiferent de anotimp), pe batranica mea o intalnesc dimineata in drumul spre metrou.

Sa fie vreo doi ani de cand am vazut-o prima data, intr-o zi de toamna tarzie. Am trecut prin fata bisericii, iar ea mi-a zambit.

- Cum va chema? am intrebat-o eu repede.

- Maria.

- Sunteti singura? Aveti familie?

- Sunt singura, maica. Omul meu e bolnav. Iar copii nu am.

- Cati ani aveti?

- 85.

- Si nu va e frig aici?

- Ba da, maica. Dar ce sa fac, stau si eu aici. Mai trec oameni buni si ma ajuta cu banuti.

Si din acea zi, in fiecare dimineata cand trec pe langa biserica imi face cu mana si imi zambeste. Ma opresc o data la cateva zile sa ii las bani, un mar, o portocala si sa stam de vorba. E curioasa sa afle cat mai multe despre mine. Anul trecut, cand i-am spus ca plec in Africa, mi-a zis direct:

- Maica, sa te intorci. Sa nu te mariti pe acolo cu vreun negru…

Iar dupa cateva saptamani, cand m-am intors, aproape ca m-a luat in brate.

- Bine ca te-ai intors, fata mea! Imi era frica ca o sa ramai pe acolo.

Sunt dimineti in care nu o vad pe batranica mea. Atunci mi se strange un pic inima si ma intreb daca nu a patit ceva. Ba chiar imi fac mustrari de constiinta, daca, spre exemplu, in ultímele zile doar am apucat sa o salut, fara sa-i ofer cate ceva. Rasuflu usurata cand o vad peste cateva zile, in fata bisericii.

-  Sunteti bine? Nu v-am mai vazut pe aici si mi-am facut griji.

- Sunt bine, fata mea. Am stat in casa ca era prea ger ca sa ies afara. Noroc c-a dat soarele iara.

Si abia atunci observ si eu ziua frumoasa cu soare si zambesc.

In cei doi ani de cand fac acelasi drumul spre metrou, m-am gandit de cateva ori sa-l schimb. Sa aleg unul mai scurt. Dar m-am razgandit repede. Ce farmec ar avea, fara sa mai aud: Ce face, fata mea?

Uitandu-ma inapoi, 2017 a fost un an…

20170909-nunta-raluca-si-nicu-fotografii-formaleUitandu-ma inapoi, 2017 a fost un an…

  • Cu o operatie, urmata de o terapie cu iod radioactiv destul de dura
  • Cu zile intregi de izolare, 24 din 24, intr-o sigura camera, intre 4 pereti. Cu ocazia asta am invatat ca izolarea este cel mai greu lucru de suportat pentru o fiinta umana.
  • Cu moartea unei prietene apropiate
  • In care am renuntat la niste prietenii vechi, pentru ca, acum, in 2017, am realizat ca ne traim viata dupa valori total diferite si ca nu mai avem nimic in comun (cu exceptia unor discutii legate de shopping)

Dar, in acelasi timp, 2017 a fost un an…

  • Cu publicarea cartii (In)decizii pe Amazon, in limba engleza; cu multe interviuri si review-uri bune
  • Cu prieteni noi si cu prieteni vechi
  • Cu inceperea unui nou proiect personal
  • Si nu in ultimul rand cu cea mai frumoasa vacanta din viata mea de pana acum: in Africa. Prima vacanta in care am calatorit singura, in care m-am bucurat de fiecare secunda si in care am trait o stare de fericire autentica.

2017 a fost un an plin, dar poate ca asa arata anii atunci cand in sfarsit incepi sa traiesti de-adevaratelea.

Multumesc tuturor celor care mi-au fost aproape anul acesta.

Uitandu-ma in fata, un 2018 minunat ma asteapta.

La multi ani tuturor!

Un extraordinar 2018 este pe cale sa inceapa!

 

Cum arata fericirea in Africa

Fericirea in Africa este mult diferita fata de cea din Europa sau America.

poza_binetaM-am imprietenit cu o fata frumoasa, Bineta, de 22 de ani, cu ochii migdalati, buze perfect desenate, ce purta un voal pe cap. M-a invitat la ea acasa, intr-o suburbie din Dakar, in Yoff. Case ei: 4 camere din piatra in care locuiesc 20 de persoane (parinti, surori, verisori, matusi, bunici), 2 wc-uri si 2 dusuri in curte. Nu are camera ei, doarme pe o saltea in pridvor cu alte 2 fete. Nu are bucatarie, gateste mancarea in curte folosind o butelie cu gaz si apa de la fantana. Singurele electrocasnice sunt televizorul, frigiderul si telefonul mobil. Intinde rufele pe sarma si le calca folosind un fier de calcat pe baza de carbune. Nu isi permite sa cumpere alimente de la supermarket, asa ca tot ce gateste, gateste in casa. Dulciurile sau fructele reprezinta un lux pentru ea si pentru membrii familiei. Iar mancatul la restaurant nici nu intra in discutie. Bineta este la facultate si este singura dintre cei 20 de membrii ai familiei care are telelefon cu abonament de internet (platit de facultate). Nu are computer, asa ca se foloseste de telefon ca sa caute informatii, sau sa isi faca temele. Si toti ceilalti copii vin la ea ca sa foloseasca si ei internetul. Bineta se ocupa in fiecare zi de gatit mancarea pentru pranz (orice fata senegaleza invata sa gateasca la 10 ani) si sa aranjeze paturile. Se trezeste in fiecare zi la ora 5 dimineata ca sa nu prinda coada la dus si ca sa isi faca rugaciunea de dimineata (musulmanii isi fac rugaciunea de 5 ori pe zi, la diverse ore)

Bineta a vizitat pana acum doar imprejurimile Dakar-ului. Nu isi permite excursii, vacante. Sa calatoresti este prea scump pentru ei. Nu iese in cluburi ori la terase. O singura data a fost la un fel de petrecere, dar impreuna cu mama ei. Nu a vazut niciodata cum arata un mall. Vacantele si le petrece acasa cu familia ori citind carti descarcate pe telefon. Cand are timp, o mai ajuta pe mama ei la facut menajului in casele albilor care locuiesc in Dakar. Ca orice fata, si Binetei ii plac hainele si bijuteriile. Are un sifonier (pe care il imparte cu surorile ei) cu multe haine traditionale din wax, voaluri si esarfe. Sunt toate facute la croitorie. Pe mana are vreo 3-4 bratari. Fiecare are o semnificatie si o protejeaza de boala, deochi sau alte influente malefice. Una dintre bratari este dintr-o combinatie de aur si argint, cu initiale, daruita de mama ei. La talie poarta zilnic un colier din perle – pentru a-si mentine talia subtire. In Senegal, femeile maritate poarta un colier din perle ceva mai mari, pentru a-si seduce barbatul. Pentru Bineta, ca de altfel pentru toate fetele de acolo, este important sa se imbrace frumos si ingrijit – asta impune respect si admiratie. Machiajul il foloseste atunci cand iese in oras si la ocazii speciale.

Bineta este indragostita de un baiat care face parte dintr-o casta (denumita griot) si care invata acum in Italia. Conform traditiei senegaleze, ei ii este interzis sa se casatoreasca cu un barbat care face parte din vreo casta. Nu stie ce final va avea aceasta poveste de dragoste interzisa, dar Bineta viseaza si ea sa plece la un moment dat in Europa. Sa studieze sau sa lucreze acolo. Sau macar sa o viziteze.

Si ce ii aduce totusi fericire Binetei in fiecare zi?

Legatura stransa pe care o are cu ceilalti membrii din familie si cu cei apropiati. Sunt foarte uniti in comunitate, se ajuta reciproc de fiecare data. Cand unul dintre ei este vesel, toti sunt veseli, cand unul este suparat, toti ceilalti incearca sa-l ajute. Nu sunt deloc egoisti pentru ca impart cu totii absolut tot (mancare, haine etc). Si nu in ultimul rand, Bineta este fericita pentru ca are parte de 3 mese pe zi. Spre deosebire de alti vecini care isi permit doar o masa pe zi. Si este recunoscatoare pentru orice lucru bun care i se intampla in viata. Si mai are ceva: are speranta: „Tant qu’il y a de la vie, il y a de l’espoir.”

1 2 3 10