Un labirint senzorial, o calatorie, o piesa de teatru in care tu esti actor si spectator…la ce? la viata ta.
O experienta cu totul noua pentru mine la care am luat parte in cadrul frumosului proiect incubator107: Plai cu flori, un spectacol in regia Stefanei Popa.
O experienta care nu a durat mai mult de o ora, dar in care am simtit ca nu mai conteaza timpul, in care m-am deconectat complet de la telefonul mobil si de la timp.
Totul incepe cu o poveste ascultata la un pick-up vechi, o poveste auzita si-n copilarie…sau poate este vorba de propria poveste inca nescrisa…dar povestea este intrerupta, cineva cu o lumanare aprinsa ma cheama, ma conduce pe un culoar intunecat unde la lumina lumanarii pot sa deslusesc poze, amintiri vechi cu oameni si versuri…versuri despre viata, despre suferinta, despre destin. Timp mult nu am sa zabovesc si ajung intr-o pivnita unde pe o masa gasesc o foaie de hartie si un pix … mi se cere sa-mi scriu testamentul…un moment in care raman doar eu cu mine, in care mi se desfasoara in fata ochilor toata viata si in care ma incearca un regret ca nu am apucat sa fac sau sa termin unele lucruri. Sunt invitata sa-mi iau testamentul cu mine, mi se spun cuvinte care seamana cu cele ale unei rugaciuni si intru in camera Sfantului Petru… un birou cu carti de filozofie, in care cei mai multi au incercat sa dea probabil un sens vietii… mi se serveste un ceai cald… sunt intrebata ce definitie i-as da vietii dupa care ii inmanez testamentul Sfantului Petru… il pune intr-un plic si ma roaga sa-i scriu destinatarul. Curand trebuie sa parasesc incaperea… cineva imi ofera o imbratiasare calda, imi pune o patura peste umeri, imi deschide usa afara si imi spune sa urmez calea luminata…urmez parcursul candelelor frumos luminate, urc niste scari si ma intampina un paznic…. ma leaga la ochi si imi spune ca d-aici incepe calatoria mea, a sufletului… ca trebuie sa fiu atenta la tot ce sa intampla, sa simt, sa retin si cel mai important.. sa nu vorbesc si sa ma las condusa. Ma leaga la ochi si calatoria incepe… d-aici tot ce se intampla se rezuma la simturi, o experienta traita doar senzorial …in jurul meu se aud cantece romanesti, simt cum vine caldura soarelui, apoi vine si vantul, ciripit de vrabiute… cineva ma ia de mana si imi spune de existenta unui tunel, la capatul caruia se afla o oglinda … trec prin tunel….ma nasc…ursitoarele imi fac urarile pentru viata… sunt condusa catre apa… apa vie…simt miros de mir, petale de trandafiri…primesc binecuvantarea…intr-un fel botezul… apoi ajung intr-un leagan… sunt frumos invelita si simt ceva moale…o jucarie de plus ce-mi aminteste de copilarie…mi se canta atat de duios un cantec de leagan…apoi ma ridic, ma tin de o sfoara si brusc sunt pusa in fata unei alegeri… dreapta sau stanga… si simt atat de adanc senzatia din viata reala cand sunt pusa in fata unei alegeri care consider ca-mi va schimba viata… dar de data asta, am senzatia ca in acel moment nu mai conteaza dreapta sau stanga si ca orice as alege, tot acolo o sa ajung… o iau intr-o parte oarecare si mi se pune un fierastrau in mana… sunt un tamplar…apoi mi se dau bucate … una din cele mai frumoase trairi o am cand imi simt mainile in lut, in roata de olarit si vreau sa creez ceva… dar la un moment dat se opreste… opera nu mai este terminata… sunt luata si asezata pe un scaun si gatita… mi se pune o coronita pe cap, pe deget simt cum mi se leaga un fel de inel.. incepe muzica, un acordeon care suna asa de frumos… sunt luata de mana si inviata la dans de catre “mire” … iar apoi, in invarteala aia de dans ma trezesc singura intr-un loc stramt si alb… ce semana cu un fel de groapa… sunt dezlegata la ochi… vad secvente din viata noastra, a romanilor… secvente pe care poate doar sufletul sa le vada si sa le intelega…
Sunt condusa de catre paznic… vin de unde am plecat… si imi iau un moment de gandire…cu penita cu cerneala scriu pe o coala alba mare si alba…”am simtit ca am trait insasi Viata”… mi-am luat testamentul si calatoria s-a incheiat… o experienta pe care o sa o pastrez in suflet pentru mult timp si de care o sa-mi amintesc deseori si din care eu personal am invatat o lectie: sa nu mai incerc sa am tot timpul totul sub control… ci sa las viata sa fie…
