Dintotdeauna am spus că cel mai mare noroc al meu pe lumea asta îl reprezintă oamenii pe care am ajuns să-i cunosc. Oameni, aparent necunoscuți sau mai puțin cunoscuți, dar care au povești de viață incredibile. Și povestea de viața a lui Leyla Salman este genul de poveste despre care s-ar putea face un film sau s-ar putea scrie un roman care ar ajunge repede în topuri.
Pe Leyla am cunoscut-o în corporația în care lucrez, a fost colegă cu mine. Iar atunci când 200 de oameni lucrează într-un singur department, la un singur etaj, fiecărei persoane îi este atașată un fel de etichetă. Ei bine, Leyla era fata care cânta. Nu am știut la început prea multe despre pasiunea ei, cert e că atât eu, cât și toți colegii mei ne-am lămurit cu ocazia unui conferințe organizate, atunci când, după cină, Leyla ne-a încântat pe toți cu vocea ei. S-a făcut o linște deplină, am ascultat-o și nu ne-a venit să credem că cea care interpretează melodiile este chiar colegă cu noi. Așa cum era de așteptat, Leyla și-a continuat drumul în viață alegând muzica, pentru că asta e de fapt menirea ei.
Iar drumul ei – să ajungă în prezent să fie vocal coach la o Școală de canto și studentă la Institutul Complete Vocal Technique din Danemarca – a presupus o copilărie în care a trebuit să facă față unor momente foarte grele care au inclus destrămarea familiei, zile în care nu a avut unde să doarmă, ce să mânânce, cui să-i spună cât îi e de greu și cu responsabilități mult prea mari pentru un copil. Și cu toate astea, Leyla nu și-a pierdut optimismul, și-a ascultat vocea interioară care-i spunea tot timpul că o să ajungă cândva, în această viață, să facă muzică la nivel profesionist, iar acum, la cei 26 de ani, visul i s-a împlinit.
Cum ți-ai descoperit pasiunea pentru muzică?
În școala generală am făcut parte din cor, eram vocea întâi și îmi doream să continui liceul de muzică George Enescu și apoi Conservatorul. Spre asta mă îndreptau și diriginta și profesoara de muzică, doar că nu am reușit să fac asta pentru că părinții mei nu m-au susținut sub nicio formă, ba chiar eram pedepsită dacă mergeam la cor. Tata, fiind musulman nu suporta ideea ca fata să fie vedetă. Trebuia să crească și să se mărite. Iar nemăritată nu trebuia să plece din casă, dar… se pare că am plecat și nemăritată din fericire. Iar mama fost împotriva a tot ce am vrut să fac în viață.
Din cauza asta, în clasa a șaptea, timp de o lună nu s-a mai dus la cor. Dar apoi și-a dat seama că totuși poate să continuie să meargă, dacă le spune părinților că merge la alte proiecte. Profesoara de muzică îi dădea versurile piesei, îi cânta melodia la vioară în pauze și Leyla ajungea acasă și o învăța. A reușit să ajungă și la concertele pe care le avea cu școala și a devenit solista corului fără ca părinții ei să știe.
Apoi a urmat perioada liceului, doar că tata nu voia să mă lase să urmez un liceu, decât dacă era foarte aproape de casă. Și cel mai aproape de casă, la trei stații de tramvai era Liceul de textile, de unde am ieșit cu o diplomă de tehnician designer vestimentar. Îmi plăcea acolo pentru că avem multe ore de desen pe săptămână, deci era tot ceva creativ. Oricum, am făcut liceul ăsta pentru că așa mi s-a impus.
În liceu nu mai exista cor și s-a lăsat cumva de muzică. Pentru că era o fată responsabilă a devenit Șefa Clasei și Președintele Consiliului Elevilor, iar asta însemna că trebuia să se ocupe de desfășurarea și organizarea evenimentelor din liceu. Ea era cea care pregătea elevii care doreau să cânte la Balului Bobocilor, Balul Mascat (organizau Bal Mascat cu ținute făcute de elevele din școală) și alte festivaluri.
În semestrul doi din clasa a XI pregăteam câteva eleve pentru un festival și era o fată care voia să cânte o piesă de-a Mădălinei Manole. Am cântat eu o strofă și un refren ca să-i arăt cam cum ar trebui să sune. Nu aveam ore de canto la momentul ăla, dar eram fericită dacă măcar reușeam cumva să corectez p-aici, pe colo pe cineva, neștiind că peste câțiva ani o să devin chiar vocal coach. La un moment dat fata s-a oprit din cântat și mi-a zis: Auzi Leyla, dar tu de ce nu participi la festivalul ăsta? Și întrebarea asta mi-a dat de gândit. Eu mă resemnasem cumva cu faptul că ai mei nu mă lasă.
S-a înscris în cele din urmă la festival cu piesa Laurei Stoica „Un actor grăbit”. Era prima dată când urca singură pe scenă (chiar dacă în generală fusese solistă, atunci avea corul în spate), a avut doar trei zile la dispoziție ca să se pregătească, așa că s-a emoționat foarte tare și s-a oprit la mijlocul piesei pentru că nu mai știa versurile.
Eram la Casa de cultură a Studenților cu sala plină de copii și părinți iar juriul undeva sus, deasupra publicului. Atunci am vrut să ies de pe scenă, dar publicul nu m-a lăsat. A fost momentul în care am zis că o să cânt ce îmi aduc aminte și am continuat, am dus piesa la bun sfârșit. Bineînțeles,apoi am plâns, a fost o tragedie pentru mine la momentul ăla și totuși, am luat locul doi la acel festival. Cam așa am reînceput să cânt.
A rămas aici, în România, cu speranța că într-o zi poate că o să cânte.
La 14 ani Leyla deja muncea. A fost obligată de conjunctură – tatăl ei era refugiat cetățean irakian, în România avea un job de cărăuș și reușea cu greu să-și întrețină familia. A început să lucreze într-un magazin alimentar, dimineața mergea la școală, iar după-amiaza și în weekenduri la muncă.
Am început să lucrez în vara dintre clasa a VIII-a si a IX-a. Le-am spus vârsta pe care o aveam, dar și că am nevoie de bani pentru rechizite din simplul motiv că nu are cine să mi le cumpere mie și fratelui meu. Și mă neliniștea și tranziția spre clasa a IX-a, auzisem că la liceu sunt fițe și mă speria asta, pentru că eu nu aveam cum să fac față unui astfel de liceu. Din fericire, nu a fost așa sau cel puțin am avut norocul să am parte de suficient respect din partea profesorilor și a elevilor astfel încât să nu am problema asta.
Șefa ei avea încredere în ea și i-a dat multe responsabilități, inclusiv în perioada concediilor, când o lăsa să aibă grijă de tot magazinul. Încrederea de care s-a bucurat, dar mai ales nevoia de a avea un venit stabil cu care să-și poată plăti facturile a determinat-o să lucreze acolo timp de șapte ani.
Nu a fost cea mai fericită perioadă pentru că nu îmi plăcea ce făceam. La început a fost fain pentru că începusem munca, învățam lucruri noi, dar cu timpul a fost un calvar. Dar pe de altă parte m-a ajutat foarte mult pentru perioada care avea să urmeze, cea de acum, în care sunt și profesoară și secretara școlii de canto.
Inițial a vrut ca după terminarea liceului să intre la medicină, dar în clasa a XII-a părinții ei au divorțat și a fost obligată să se întrețină singură. Tatăl era în Germania la muncă iar mama a plecat, lăsând-o pe ea și pe fratele ei singuri. Leyla împlinise atunci 18 ani și a trebuit să-l ia sub tutelă și pe fratele mai mic cu doi ani. Cu ajutorul profesorilor din liceu a reușit să locuiască la un cămin de elevi. În toată perioada asta a ajutat-o faptul că muncea, pentru că din momentul în care a plecat de acasă era deja responsabilă, știa ce înseamnă să trebuiască să plătească niște facturi. Totuși, nu i-a fost ușor, dintr-un salariu foarte mic a trebuit să se crească pe ea și pe fratele ei. După câteva luni și-a dus fratele la tatăl lor în Germania și ea a rămas aici, în România, cu speranța că într-o zi poate o să cânte. S-a gândit că în Germania, singurul lucru pe care ar fi putut să-l facă la acel moment, fără liceul terminat (ar fi plecat fără să termine clasa a 12) era să facă menaj și s-a gândit că ar fi bine să rămână totuși în țară, să își termine studiile.
A intrat la Facultatea de Psihologie, dar a reușit să studieze doar un singur an pentru că nu și-a mai permis din punct de vedere financiar. Lucra patru ore la magazin, dar banii câștigați acolo nu îi ajungeau să plătească facturile și căminul, motiv pentru care, după un an, a renuțat la studii. La 21 de ani a reușit să intre în corporație, la o firmă de recuperare credite unde a lucrat vreo șase luni, apoi a lucrat un an la Vodafone și alți doi ani la Orange.
Există momente, întâlniri aparent întâmplătoare care schimbă destine.
Într-o seară din vara lui 2017 eram la karaoke în Centrul Vechi și o fată pe nume Sevi m-a auzit cântând și a venit la mine (toată viața o să-i fiu recunoscătoare pentru gestul pe care l-a făcut). M-a întrebat unde fac canto, i-am zis că nu fac și mi-a zis: „Vezi că e o școală de canto – Art Music, care oferă burse. Se organizează un concurs și dacă câștigi, bursa e în valoare de 4 000 euro și îți asigură un an întreg de studiu”. Eram foarte neîncrezătoare, nu credeam că cineva care nu mă cunoaște îmi poate da mie o bursă de 4 000 de euro. A insistat să mă înscriu, iar peste o lună am fost sunată că am fost selectată pentru audiție.
În ziua concursului a fost ultima concurentă. Ba chiar a fost un moment în care s-a gândit să nu mai meargă, pentru că nu era în București în ziua respectivă. I-a sunat și le-a zis că o să întârzie 30 de minute, dar ei i-au zis că nu se poate. Inițial a vrut să zică să nu o mai aștepte, că nu poate să ajungă, dar și-a ascultat vocea interioară care i-a zis că o să ajungă la ora planificată.
Abia am ajuns cu taxi cu chiu cu vai. Când am intrat în școală am simțit un vibe foarte bun și am făcut cunoștință cu Eduard Cârcotă, compozitorul piesei Tornero a lui Trăstariu si co-fondator Art Music. Apoi am cunoscut-o pe soția lui, pe Mădalina Cârcotă, care mi s-a părut o femeie cu o verticalitate extraordinară. În momentul în care o cunoști are un aer aparte, pe care nu-l întâlnești la mulți oameni. M-a întrebat de ce am aplicat – am spus că ai mei nu m-au susținut și că îmi doresc să reușesc vreodată în viața asta să cânt și eu. Mi-a tremurat microfonul, am și falsat pentru că aveam emoții, dar mi se pare că nu am cântat niciodată așa cum am cântat atunci. Atât de mult îmi doream bursa, încât mi se părea că trebuie să fac orice ca să o obțin. La final Mădălina mi-a strâns mâna și mi-a zis că orice s-ar întâmpla, ar fi bine să nu renunț la talentul pe care îl am.
Peste trei zile a aflat că este una dintre cele trei câștigătoare ale bursei. În momentul când a primit vestea era la Orange, la serviciu, făcea ore suplimentare. Inițial nu a știut cum să reacționeze, și-a văzut în continuare de treabă. Abia peste vreo oră, după ce și-a sunat vreo doi prieteni a realizat ce a câștigat.
Nu am crezut niciodată că o să primesc atâta încredere și atât de mult ajutor din partea unui om care practic nici nu mă cunoaște.
Lucrul cel mai frumos care mi s-a întâmplat a fost că am câștigat bursa asta, pentru că în momentul în care am început să merg la orele de canto am început să mă apropii cumva de Mădălina, nu știu cum. Deși recunosc, aveam o frică terbilă de orele de canto. Știam că e foarte bună, că aude orice greșeală pe care o fac atunci când deschid gura, mai ales la vocalize. La vocalize tremuram și îmi transpirau mâinile îngrozitor. Mădălina îmi dădea indicații și eu mă uitam prin ea și nu înțelegeam nimic. Abia când ajungeam acasă și mă relaxam începeam să înțeleg ce dorea să îmi spună la oră. Am prins așa drag de Mădălina încă de la început și în fiecare seară când ajungeam acasă de la ora de canto, începeam să scriu într-un jurnal, tot ce am făceam la ora respectivă. Și chiar așa se numea inițial, Jurnal canto. Aveam niște sentimente atât de puternice încât mi se părea foarte important să notez tot ce trăiesc. Mă gândeam că nu știu când o să mă mai întâlnesc cu sentimentele astea. Pentru mine a fost pentru prima dată când am început să am sentimente bune, să fiu fericită dintr-un anumit punct de vedere și cel mai important- legat de menirea mea în viața asta. Și acest jurnal s-a transformat apoi într-o carte tipărită pe care i-am dăruit-o Mădălinei de ziua ei.
Ținând cont prin ce am trecut – destrămarea familiei, momentele în care nu am avut unde să dorm, ce să mănânc, ajunsesem pe străzi – pentru mine momentul în care am început să fac orele de canto a fost momentul în care am început să fiu fericită.
Ușor, ușor a început să aibă și cântări iar în anul respectiv de bursă a ajuns și la Vocea României.
Înainte de ultima preselecție la Vocea României, înainte să intru în blinduri, nu aveam unde să merg să fac repetiții, stăteam prin Pipera (aproape de serviciu) și m-am dus pe un câmp să cânt într-o seară, după ce am plecat de la muncă. Erau vreo 13 grade, dar pentru gât era foarte frig. A doua zi m-am trezit cu febră 40, am făcut o bronsită și o lună jumate nu am cântat. Mădălina nu a știut inițial cum am răcit și nici nu i-am zis ce am făcut. În momentul în care i-am povestit de ce nu am ajuns o lună și jumate la canto, mi-a pus cheile de la școală în mână și mi-a zis: Atunci când vei avea nevoie de cateva ore de repetiții, vii aici și cânți, chiar dacă eu sunt, chiar dacă nu sunt. Mi-a dat cheia de la Școală pentru a putea studia oricând aveam nevoie. A avut foarte multă încredere în mine și apreciez lucrul ăsta. Eram o necunoscută practic.
A reușit să treacă de 3 prerselecții, să ajungă în blind-uri, dar nu a reușit să întoarcă scaunele.
Nu eram atunci pregătită pentru scenă. Mădălina mi-a zis să mă duc să văd ce se întâmplă, la ce nivel sunt, ca să-și dea seama cât mai are de lucrat cu mine. În ziua în care nu am întors scaunele m-a chemat la ea acasă. Îmi amintesc că stăteam pe terasă; atunci bursa mea era pe final și mi-a zis: Ce pot să fac în momentul ăsta pentru tine, pentru că nu vreau să te lași de muzică – ea simțea că ăla era un moment în care aș fi putut să mă las de muzică – e să îți ofer și bursa pentru anul următor. Și mi-a zis că nu se lasă până nu reușesc să fac ceva cu muzica.
De la corporatistă la profesoară de canto.
Ușor, ușor a început să se gândească că vrea să-și dea demisia, să se dedice doar muzicii.
Când am plecat de la Orange colegii m-au întrebat ce o să fac. Nu știu, o să cânt, le răspundeam eu. Dacă nu merge cu muzica? Stați liniștiti că o să meargă, le spuneam eu. Când mi-am dat demisia nu a fost niciun moment în care să mă gândesc că nu o să meargă cu muzica. Am zis că o să fie bine. Tot timpul, atunci când am făcut un pas către visul meu s-au deschis ușile fără prea mare efort. Mi-am dat demisia, iar în următoarele zile am fost sunată de la Corbeanca pentru niște cântări, a picat din cer. Și acum , în perioada asta de criză sunt optimistă. Nu mă gândesc decât că o să fie bine pentru că am avut momete și mai grele în viață peste care am trecut, motiv pentru care nu văd de ce nu aș trece peste criza asta financiară care se anunță.
Pentru că în momentul în care și-a dat demisia nu mai avea unde să stea, i-a cerut ajutorul profesoarei ei, deși, Leila mărturisește eu nu fac asta de obicei, nu prea cer ajutor pentru că nu am încredere foarte mare în oameni și pentru că nici nu am avut oameni pe lângă mine. Mădălina a ajutat-o, i-a oferit o cameră din studio care era goală, cu un pian unde Leyla a început să studieze în fiecare noapte.
Cam asta știam în momentul în care mi-am dat demisia din corporație. Că am unde să dorm și atât. În rest, ce voiam să fac cu viața mea, habar nu aveam, motiv pentru care Mădălina mi-a spus: Am nevoie de o secretară, crezi că poți să faci asta? Și am zis că sigur, aveam experiență din perioadele în care am lucrat în comerț și în corporație și așa am început activitatea în Școala de Canto Art music. Așa am devenit secretară.
În paralel a asistat la multe ore de canto de predat lângă profesoara ei și a învățat tehnica vocală. Iar apoi Mădălina i-a spus că i-ar plăcea să fie profesor la școala ei pentru că i se pare că e un bun psiholog. Iar să fii un un bun vocal coach implică și să fii psiholog. La un moment i-a zis să înceapă să predea în școală. De săptămâna viitoare începi, am doi elevi care au venit la evaluare. Ia-ți elevii și te descurci cu ei, i-a spus și Leyla a trebuit să se descurce.
A trebuit să învețe foarte mult și la momentul ăsta încă studiează mult, trebuie să fie pregătită să facă față oricărei situații, fie că ține de tehnica vocală, fie de emoțiile cu care se confruntă elevii.
Vin de exemplu mulți elevi care au 40 de ani și care și-au dorit din copilărie să cânte. Și mă gândesc că puteam să ajung și eu să fiu în locul lor. Să lucrez într-o corporație până la 40 de ani și atunci să îmi permit să plătesc cursurile de canto. Dar apărea o fustrare, că am 40 de ani și întrebarea ce fac eu acum cu muzica? Exact așa cum se întâmplă și cu elevii mei. Încerc să-i susțin cât de mult pot și ei trec de multe ori peste asta, dar mi se pare că totuși e târziu. Orele de canto sunt un fel de terapie pentru ei, iar eu îi susțin și lucrez cu ei așa cum lucrez cu un copil de 15 ani care e la început de drum și care ar vrea să fie pe scenă. Nu fac niciun fel de diferență, iar ei simt chestia asta și vin la ore.
Studentă la Institutul Complete Vocal Technique din Danemarca.
Acum are mai bine de un an și trei luni de când predă și e pe cale să i se îndeplinească un vis la care nici nu spera vreodată. În August începe studiile la Complete Vocal Technique Institute din Danemarca, iar la finalul celor trei ani va fi licențiată CVT și odată cu ea Școala de Canto Art Music va intra în circuitul școlilor de canto care predau această tehnică vocală recunoscută academic la nivel internațional.
Am dat admiterea online și întâmplător am fost admisă exact cu aceeși piesă cu care am câștigat bursa aici în școală – piesa mea de suflet, One and only, cântată de Adele. Între timp am îmbunătățit foarte mult tehnica și mi-au spus că se bucură să fiu studenta lor. O să am mult de muncă, dar pentru mine contează foarte mult că Mădălina și soțul ei mă susțin extraordinar de mult.
Ai vreun artist preferat?
Adele, știu toate pisele de la ea. Am câștigat bursa cu o piesă de-a ei și am început să ascult mai mult muzica ei. Îmi place și Sia, are o emisie interesantă, ea e interesantă la vârsta pe care o are, e modernă, actuală, îmi place mult. Nu am avut mulți idoli. De obicei sunt fidelă unuia singur- și în cazul filmelor, scriitorilor etc, nu mă aglomerez.
Dacă ai avea o bagheta magică, care să șteargă copilăria grea prin care ai trecut, ai folosi-o?
Am suferit foarte mult că nu m-au susținut ai mei, dar mă gândesc pe de altă parte, că dacă m-ar fi susținut nu aș fi ajuns în direcția asta. Aș fi ținut-o probabil din școală de canto în școală de canto și probabil nu aș fi ajuns să o cunosc nici pe Mădalina, nici nu aș fi muncit atât de mult și nu aș fi câștigat atâta experiență și probabil că nici în Danemarca nu ajungeam, pentru că aș fi visat probabil să fiu pe scenă vreo mare vedetă. Nu sunt neapărat supărată. Nu aș schimba nimic din ce a fost. Într-adevăr, aș fi vrut să am parte de mai puțină suferință, dar în rest, n-aș schimba mersul lucrurilor, tot aș pleca de acasă înainte să termin clasa a XII-a, încheie Leyla cu un zâmbet.
Pe Leyla Salman o puteti urmari pe pagina ei de Facebook.
Și pe canalul ei de YouTube.
arhiva foto – din galeria Leyla Salman
