Tot timpul mi-am dorit să știu cum e selectată informația care intră într-un jurnal, să văd cum arată o redacție de știri și am rămas cu un oarecare regret că nu am urmat o facultate de jurnalism. Dar așa cum se spune, în viață întâlnești omul potrivit la momentul potrivit. Am cunoscut-o pe Mihaela Călin la un eveniment și ulterior m-a invitat la Intact Media Academy, ca să văd cum arată o redacție de știri și unde am primit răspunsurile la multe dintre întrebările mele legate de jurnalism.
Mihaela Călin este prezența carismatică, empatică și cu o dicție desăvârșită care prezintă știrile de peste 15 ani, la Observatorul de la Antena 1.
Oamenii se atașează emoțional de prezentatorii de știri, iar eu nu m-am ferit niciodată să mă implic. Cred că dacă nu înțeleg foarte bine sau mie nu-mi pasă de ceea ce spun, oamenii simt. Și asta face diferența între prefer canalul x sau y, povestește Mihaela.
Viața m-a adus în postura aceasta, dar meseria mea e cea de reporter. Să fii prezentator de știri nu cred că e o meserie în sine, e doar o poziție pe care te afli în companie. Meseria mea e cea de jurnalist și asta înseamnă că pot să lucrez la radio, la TV, pot să scriu articole, să fiu în fața sau în spatele camerei. Eu când am dat la facultatea jurnalism m-am gândit că pot să scriu la un ziar, să vorbesc la radio sau să apar la TV.
Decizia de a face jurnalism a luat-o în clasa a 12. Deși era o elevă de nota 10 la profilul matematică-informatică, și-a dat seama că vrea să se îndepărteze de zona de IT, că e mai degrabă umanistă. Profesoara de limba română a susținut-o, i-a dat liber o săptămână de la școală, iar ea s-a dus pe teren cu echipa de filmare de la televiziunea locală din orașul natal, Turnu-Severin. I-a plăcut foarte mult și a simțit că asta trebuie să facă. Apoi a sunat-o pe profesoara de limba română din școala generală, ca să facă meditații la gramatică. Aceasta i-a spus că îi e suficient să se uite pe caietele din generală și o să ia examenul. Și așa a fost. În acel an a intrat la Facultatea de Jurnalism din Timișoara.
În primii ani de facultate a lucrat șase luni la un ziar redactat în campusul universitar, iar apoi a mers la radio, corealizator la o emisiune studenţească.
La început, în facultate, nu înțelegeam rostul teoriei și abia când am început să profesez mi-am dat seama de ce meseria aceasta are nevoie de niște baze teoretice, că e foarte ușor să te manipuleze oricine, să ți se pară că orice e senzațional, inadmisibil sau o adevărată dramă. Și nu e așa, ziariștii trebuie să aibă discernământ.
Reporterii au început să mă ia cu ei pe teren și atunci mi-am dat seama că e foarte important să înțeleg ce înseamnă deontologia acestei meserii, pentru că e o meserie de onoare. Am început să citesc despre situația politică, despre situația comunismului, pentru că nu cunoști bine lucrurile dacă nu înțelegi contextual lumea în care trăim din toate punctele de vedere. Obiceiul acesta, să citesc, mi l-am păstrat de-a lungul anilor, pentru că am vrut să pricep realitatea în care trăiesc. După declanșarea pandemiei am citit cărți care ne explică de ce apar pandemiile, care sunt efectele economice și sociale, cum ne schimbă ca societate. E un job foarte frumos care te ține conectat la tot ce se întâmplă. Jurnalismul nu e despre știrea pe care o faci astăzi, ci despre ce înțelegi tu și ce dai mai departe în legătură cu știrea respectivă. Și dacă nu înțelegi contextual timpurile pe care le trăiești, nu o să știi să redactezi știrea respectivă.
Mihaela Călin a lucrat trei ani ca reporter și prezentator la o televiziune din Timișoara, iar apoi a venit ca reporter în București, la Antena 1. Ca reporter mi s-a întâmplat să plec azi de acasă și să mă întorc peste 3 zile, dar mie mi-a plăcut impredictibilitatea, povestește Mihaela despre perioada în care a fost reporter și care i-a fost foarte dragă.
După nici un an, s-a înființat Observatorul matinal. Avea doar 24 de ani când a început să prezinte la Observator. Și, deși asta însemna să se trezească în fiecare zi la ora 3 dimineața (o responsabilitate căreia puțini tineri de vârsta ei i-ar fi putut face față), mutarea Mihaelei de pe teren în platoul de știri s-a dovedit a fi o schimbare foarte bună.
În următorii ani a prezentat Observatorul de la ora 13 și pe cel de la ora 16, matinalul de weekend, iar de curând a revenit la Observatorul de la ora 16. Totodată Mihaela predă de peste zece ani la Intact Media Academy (IMA), de când s-a înființat școala.
La IMA se află o regie mică, un pupitru, camere, un prompter, dotări pe care orice facultate din țară le-ar putea avea. În cadrul cursurilor de aici se parcurg toate ariile din presă – reportaj, redactarea știrilor, dicție, interviuri și prezentare. Așa cum mi-a povestit Mihaela, e important pentru un reporter să înțeleagă care va fi finalitatea muncii lui, că dacă el nu e riguros, la TV o să ajungă un dezastru. Dar și invers, cine își dorește să prezinte știrile trebuie să conștientizeze că prin ceea ce face e doar o interfață, că în spatele lui e multă muncă pe care trebuie să o înțeleagă și să se documenteze despre toate etapele din procesul de știri. Până să ajungem să vedem știrile ca la TV, informațiile trec din verigă în verigă.
Principala provocare la aceste cursuri e faptul că participă oameni neomogeni, care au așteptări diferite: de la studenți de 18 ani până la cei de 40 de ani care vor să se reprofileze, care au un business și vor să înceapă altceva sau vor să-și îndeplinească un vis de când erau mai tineri. Sunt oameni cu experiență de viață foarte diferită și provocarea e să-i ții captivați, dar și să le oferi lucrurile de care au nevoie, tuturor, spune Mihaela.
La IMA ne-am dorit să venim în completarea studiilor universitare. Noi suntem traineri care dau mai departe ceea ce știu ei să facă. Ne dorim să vedem generații de jurnaliști care să fie responsabili. Să scăpăm de sintagma prost înțeleasă, dacă jurnalistul e dat afară pe ușă, intră pe geam. Niciun ziarist nu trebuie să intre pe geam, pentru că niciun ziarist nu poate fi dat afară pe ușă. Trebuie să știm să ne facem meseria în asemenea termeni, să ne știm drepturile și responsabilitățile, încât să nu îndrăznească nimeni să ne dea afară pe ușă.
La IMA o grupă este formată din aproximativ 20 de persoane, cursul durează 3 luni, iar la final se susține un examen în fața unei comisii. La sfârșitul modulului ținut de Mihaela cursanții fac un jurnal de știri cu care merg în platoul de la Observator Antena 1 și-l înregistrează.
Învățământul din România e încă la nivelul teoretic și asta ne-am dorit să facem aici, să-i ducem pe oameni înspre partea practică. Și mai mult decât atât, avem suportul trustului Intact, toate televiziunile și radiourile își deschid porțile. Foarte mulți dintre cei care au fost cursanții mei sunt acum colegii mei, de redacţie sau de breaslă.
Mă bucur să pot ajuta la dezvoltarea unei persoane care rămâne în presă, dar numai faptul că oamenii trec pe aici, înțeleg mecanismele presei și comunicării de masă, iar pe de altă parte înțeleg despre ei cum pot să se prezinte, să susțină un punct de vedere, asta e foarte important în devenirea unei persoane și mă bucur că putem să contribuim chiar și în viețile celor care nu rămân în presă.
Despre ce le predai cursanților de la IMA în cadrul modulului tău, Cum să prezentăm știrile?
Prezentarea știrilor este vârful iceberg-ului, ceea ce se vede la TV. Dar nu am cum să nu le vorbesc despre cum selectăm știrile, despre ceea ce înseamnă ele. Nu am cum să nu le explic câte ședințe de redacție facem înainte să difuzăm ceva la TV. Presa e în continuare un reper, unul dintre pilonii democrației și e normal să fie așa. Vedem asta odată cu extinderea internetului. Mulți zic că televiziunea e pe moarte, că oamenii se uită numai pe net, dar eu nu cred asta. Cu toții ne uităm pe net, dar acolo vezi zeci de variante, poate să zică oricine orice. Apoi deschizi televizorul să vezi cum a fost, de fapt. În spatele știrilor de la TV sunt totuși profesioniști, oameni care au în spate repere deontologice, o școală de jurnalism și e probabilitatea mult mai mare ca ceea ce zic ei să fie mai apropiat de adevăr, mai riguros și mai responsabil prezentat. Presa rămâne un reper, indiferent de cât se extinde internetul.
Mai mult ca oricând, în ziua de azi ne lovim din ce în ce mai mult de fake news. De ce se întâmplă asta?
Pandemia a arătat că acest aspect, fake news, poate să scape de sub control, poate să aibă un impact care să ducă la pierderea de vieți omenești. Se întâmplă asta și în războiul din Ucraina, dar în cazul acesta nu e de mirare, profesioniști din comunicații știu că e o armă de război, dintotdeauna a fost. Dar dezinformarea și fake news-ul la care s-a ajuns în timpul pandemiei, aparent fără beneficiul concret al vreunei părți, sunt halucinante.
Lucrarea mea de disertație la masterat a fost tocmai despre fake news. Am cititi tot ce se poate despre asta, sunt cărți care explică tendința oamenilor de a crede mai degrabă o știre fake decât una reală.
E adevărat că după 1989 la noi în țară era o presă revoluționară, care punea totul sub semnul întrebării, drept care s-a dezvoltat social un spirit critic acerb.
De la fake news trecem la hard news și te întreb direct: de ce se dau crime la TV?
Hard news reprezintă aproximativ 5% din conținutul unui jurnal de știri, dar impactul psihologic e atât de mare, încât avem senzația că e mai mult.
Când ajungi să vezi la TV o crimă, să fii sigur că ai ajuns să vezi crima aceea pentru că nu e una cu explicații sociologice evidente. Din punct de vedere sociologic e normal să se întâmple și crime, chiar dacă moral nu este. Cele mai frecvente crime se întâmplă din cauza geloziei, din cauza banilor sau alcoolului, evenimente sociale care sunt anormale, dar au o pondere firească în orice societate. Numai că uneori se întâmplă crime diferite, care arată slăbiciunea unor sisteme, alteori se întâmplă crime greu de gestionat din partea unor familii sau autorități. Altele sunt un semnal de alarmă pentru sistemul social: s-a întâmplat în văzul nostru, lângă noi. Acestea nu sunt crime „normale”, acestea sunt știri.
Ce atuuri crezi că trebuie să aibă un prezentator?
Să fie un om asumat. Cred că oamenii care apar la TV trebuie să aibă o doză mai mare de împăcare cu ei înșiși. Ai nevoie de asta ca să poți să-ți asumi critica și să poți să trăiești cu ea. Ai nevoie de asumare, mai ales la știri, ca să poți să înțelegi că nu este despre tine, e despre lucrurile pe care le prezinţi. Asta îi învăț și pe cei de la IMA, că vedeta programului este știrea, nu ești tu. Tu ai un singur moment de glorie, atunci când zici „Bună ziua, sunt x și vă prezint știrile”. În rest, nu e despre tine, e despre ce se întâmplă în lume, cu alți oameni, care sunt subiectele știrilor.
Dar un ziarist?
Ziaristul trebuie să știe când să pună aceeași întrebare, de 100 de ori, chiar dacă nu i se răspunde la ea. Trebuie să pună întrebarea aceasta și când toată lumea s-a plictisit de ea, a obosit, se face că nu o mai aude și când răspunsul îl știm cu toții, dar nu vrea nimeni să și-l asume. Ziaristul e omul care nu trebuie să obosească să ceară ca lucrurile să fie normale, să fie democratice. Dar în același timp e omul care trebuie să înțeleagă și lucrurile în context.
Ce faci în zilele proaste, în care te simți rău și trebuie să prezinți Observatorul?
Am pățit asta de foarte multe ori. În primul rând că nu se vede la TV atât de tare pe cât ai crede, pentru că intră material filmat și montat, lucrurile sunt sub control. Mi s-a întâmplat, de exemplu, când prezentam matinalul să mă duc cu criză de fiere, când intra materialul pe post mă întindeam pe masă și aveam coșul de gunoi lângă mine.
E mai greu de gestionat însă dacă ai o stare psihică proastă. Am aflat în timpul jurnalului că băiețelul meu în vârstă de 4 luni atunci avea temperatura 39.6.
Dar pe mine, când am fost în astfel de situații, m-a ajutat echipa. Am acești oameni din echipă cărora pot să le zic că nu sunt bine astăzi și îi rog să fie mai atenți la mine. Și ei sunt mai atenți. Am noroc de oameni, nu se face nimic fără ei. Trebuie să ai o echipă cu care să te consulți, cu care ești pe aceeași lungime de undă. Și am aici, la Antenă, de aceea am și rămas atât de mult timp. E mai mult decât un job, ne unesc situațiile grele, cele din țară. Nu aș putea să-ți descriu oricât de tare m-aș chinui care era emulața din redacție atunci când noi făceam știrile despre Colectiv, cât am plâns văzându-i pe oamenii aceea în imagini pe care nu le-am dat la TV, pentru că nu se puteau da.
Cum crezi că ar trebui să se implice mai mult presa în societate?
Ziariștii ar trebui să fie mai mult parteneri ai demersurilor civile. Aș aplauda și ovaționa încontinuu oamenii care fac lucruri, pe care în mod normal ar trebui să le facă statul sau sunt prea mari sau prea copleșitoare pentru puterile noastre. Sunt oameni inimoși care ajută copii, bătrâni etc.
Dacă presa își îndeplinește rolul și se gândește la întărirea democrației, ar trebui să înțeleagă și să susțină cât mai mult demersurile sociale. Eu am încercat să susțin oameni de-a lungul anilor, dar ar trebui să fie un semnal coerent al mediei, să nu mai fie nișat. Nu e suficient ca doar câteva publicații să facă asta, ar trebui să fie preocuparea instituțiilor de presă de masă.
Alexandra Ușurelu, de exemplu, a fost unul dintre artiștii pe care noi i-am promovat pentru că ni s-a părut important să afle lumea despre ea. Alexandra Ușurelu va rămâne un artist de nișă, dar pe ea o place din ce în ce mai multă lume și asta ne dorim de fapt, din ce în ce mai mulți oameni să intre natural într-un sistem al valorilor frumoase, sociale și culturale. Demersurile acestea chiar contează. Nu contează astăzi, nici mâine (nu o să auzim oamenii pe stradă cântând melodiile Alexandrei Ușurelu imediat), dar contează în 10 ani, dacă noi o susținem, o prezentăm, o aducem să ne dea din energia ei pozitivă. Și sunt atâția și atâția oameni ca ea. Dacă în fiecare zi îi aducem puțin câte puțin la televizor, s-ar putea ca în 10 ani chiar să vedem o diferenţă în valorile oamenilor. Cred cu tărie că în timp, contează.
Dacă ai fi din nou în clasa a XII-a, ai alege tot facultatea de jurnalism?
Îmi place provocarea aceasta foarte mult. M-am gândit de câteva ori că poate e momentul să mă îndepărtez puțin de meserie, să mai încerc poate și altceva, dar nu cred că sunt încă pregătită, sunt foarte interesată și implicată zi de zi în ceea ce fac. Tot asta aș face. Niciodată nu am avut alt vis. Meseria mea e visul meu şi îl trăiesc în fiecare zi. Asta e.
