Magdalena Aldea, aviator în Armata Română: „Zborul e o prezență ancorată în realitate și necesită spirit de reacție, hotărâre; pe când scrisul e visare, e transă.”

Pe Magdalena Aldea am cunoscut-o la un curs de scris. M-a frapat profunzimea pe care sensul cuvintelor îl căpăta în propozițiile ei, însoțite de sunetul armonios, ca al unei poezii fredonate, ce răsuna în întreaga sală de curs. Pesemne că lucrează într-un job care are de-a face cu scrisul, a fost primul gând care mi-a trecut prin cap. În plus, părul ei negru și lung, statura zveltă și chipul gingaș, mă duceau cu gândul că s-ar încadra perfect în tiparul de scriitoare boemă. Imaginația mea a fost dată complet peste cap în momentul în care am aflat că de fapt Magdalena e de meserie pilot, la escadrila de elicoptere, Locotenent Comandor în Armata Română.

În plus, ea este cunoscută în mediul online drept zburătoarea sau mămicazburătoare (este mamă a 2 două fetițe absolut superbe), iar pe blogul ei și pe rețelele de socializare vorbește atât despre experiența ei de părinte, cât și despre cărți, fotografie, călătorii, gătit și alte pasiuni de-ale ei.

De fiecare dată când mă duceam la curs, Magdalena era mereu cu tema făcută, și, în plus, cu o carte de beletristică citită. Mă întrebam de fiecare dată cum reușește să-și împartă timpul între jobul solitant și cu o responsabilitate atât de mare, între familie, scris și toate celelalte pasiuni ale ei. Ca să dezleg misterul, asta a fost și prima întrebare pe care i-am adresat-o în cadrul interviului.

Pentru tine ziua pare să aibă mai mult de 24 de ore. Cum faci să-ți împarți timpul între job, familie și hobby-uri? Crezi că are legătură cu rigoarea învățată în Liceul Militar și Academia Militară?

Probabil. Nu-mi organizez timpul pe hârtie, dar în minte, da. Am zile în care nu îmi permit să pierd vremea. Dorm mai puțin (4-5 ore), e adevărat, dar fac lucruri din care mă încarc cu energie, cred că d-asta le fac, ăsta e secretul. De dormit, dintotdeauna dorm așa puțin. La școală obișnuiam să învăț noaptea, iar după ce am devenit mamă, ziua mă învârt în jurul fetelor, iar seara, după ce le culc, mă apuc să îmi fac treburile mele (asta când nu sunt foarte obosită și adorm odată cu ele).

Cred că o lungă perioadă de timp am fost privată de a face anumite lucruri, care probabil sunt normale pentru ceilalți. Eu am trăit în lumea militară de la 14 ani și am avut cercul destul de restrâns sau poate orientat doar asupra unor activități. Iar în momentul în care am devenit adult pe picioarele mele și am început să mai descopăr lumea, am început să cochetez cu lucruri care îmi făceau plăcere, cum ar fi fotografia, scrisul. Totodată am avut și oportunitatea să le explorez. Și așa mi-am completat niște lucruri lipsă, pe care le aveam înainte.

De unde a apărut pasiunea ta pentru zbor?

Mereu m-am întrebat dacă sunt bună la ceea ce fac și dacă noi ne alegem meseria în funcție de cât de înclinați suntem spre profesia respectivă. De exemplu, tu poți să-ți dorești să devii doctor, dar poți să fii unul slab.

Eu nu mi-am dorit dintotdeauna să devin pilot, nu am visat la asta în copilărie, pentru că era o lume cu care nu aveam pe atunci tangență. Am urmat Liceul Militar – așa mi-a sugerat mama, mai ales că am o soră mai mare care a urmat și ea același liceu. Liceul era în orașul nostru, era cel mai bine cotat și atunci am zis să încerc, având în vedere că situația materială a familiei mele nu îmi permitea să merg la un liceu civil, unde ar fi trebuit să îmi cumpăr cărți, haine, etc. Liceul militar îți oferea tot, adică  internat, uniformă, cazare și mâncare.

În clasa a XI-a ni s-au prezentau perspectivele de viitor. Puteam să ne alegem să urmăm o școală de subofițeri sau una dintre academii – marină, forțe terestre, aviație sau tehnică militară. Aviație suna cel mai bine și ni s-a spus că e posibil să se scoată la concurs câteva locuri și pentru fete (erau foarte rare, se mai scoseseră niște locuri cu 4 ani înainte de promoția mea). S-au scos 5 poziții, apoi a urmat proba psihologică și medicală pentru triere – obligatorie pentru înscrierea la concursul de admitere de la Brașov. Am fost alese 3 fete din liceul meu, am intrat toate și încă 2 din țară.

Cum a fost experiența primului tău zbor cu avionul?

În timpul anului școlar învățam, ca la orice altă instituție de învățământ de superior, cu mențiunea că făceam și plantoane. Totul se întâmpla ca într-o unitate militară, erai acolo cazat și aveai anumite atribuțiuni, iar în timpul verii zburam. Primul meu zbor nu a fost cu un avion de la Academie. M-am înscris la un aeroclub din Sânpetru, în timpul meu liber (care era de vreo 3-4 ore pe zi) și mergeam acolo. Primul meu zbor a fost cu planorul –- o experiență incredibilă, pentru că nu se aude motorul, se aude numai un vâjâit. Apoi am zburat cu avionul, un IAK- 52, dar nu cred că eram conștientă în momentul ăla că zbor. Nu poate cineva să hotărască după un zbor dacă te pricepi sau nu, asta vine în timp, când trebuie să-ți atingi niște obiective.

Când am terminat Academia aveam alt statut, eram subofițer, urma să fac 1 an de școală de aplicație la Bobocu. Aveam deja 3 ani de zbor (2 ani pe IAK- 52 și 1 an pe un avion militar care transporta pasageri). Însă s-a întâmplat un accident, o tragedie la acel tip de aeronavă și s-a desființat escadrila, s-au tras pe dreapta toate avioanele și ne-au trimis la elicoptere. Și așa am ajuns eu să zbor cu elicopterul, același cu care zbor și astăzi.

Nu te-a tentat niciodată aviația civilă?

Transportul civil sună bine, dar ei au o rutină exagerată: trebuie să ajungă din punctul A în punctul B, trebuie să urmeze o procedură de decolare, urcă la o anumită înălțime, merg pe o rută în linie dreaptă sau cu virajele de rigoare, aterizează și atât. Pe când zborul nostru, în zona militară, nu poți să-l anticipezi. Facem o groază de lucruri neașteptate –  coborâm, urcăm, virăm printre copaci, zone ascunse, terenuri limitate, etc.

Ca să pilotezi ai nevoie de un pic de adrenalină. Dar, totuși, nu îți e frică atunci când pilotezi?

Nu, pentru că știu ce fac. Știi când mi-a fost frică cu adevărat? Când m-am întors la muncă, la 6 luni după ce am născut-o pe Sara. Am început să devin mai conștientă de ce mi se întâmplă. Am început să mă întreb dacă nu cumva meseria asta e cam periculoasă, dacă mă mai întorc acasă. Înainte nu îmi puneam problema dacă îmi risc viața, dar acum e o frică care mă mobilizează să fiu mai atentă, mai pregătită, mai organizată. Frica e prudența, dacă te crezi invincibil pot să apară erori de pilotaj. E acolo un dram de frică care te face să vezi care îți sunt limitele și până unde poți să mergi.

Ce îți oferă meseria asta la final de zi?

Bucurie, pentru că fac ce-mi place. Eu când pun piciorul în aeronavă, efectiv, sunt un alt om. Și chiar dacă în timpul misiunii sunt extrem de serioasă, preocupată de ce se întâmplă, după ce am aterizat și am oprit motoarele, încep să mă bucur. Când cobor am o stare de extaz și sunt extraordinar de fericită.

Cum ești văzută și cum te simți tu, printre atâția bărbați care lucrează în domeniul aviației militare?

Nu mi-am pus niciodată problema asta, eu m-am văzut ca egală (probabil că alții nu m-au văzut).

Dar simt că, noi, femeile, a trebuit să depunem mai mult efort ca să demonstrăm că ne merităm locul în sistemul militar, cred că asta a fost mai problematic. În schimb, bărbații, prin simplul fapt că erau bărbați, îi ajuta din prima ca ceilalți să nu-și pună întrebări în legătură cu capacitatea lor.

Am fost deseori luată peste picior, dar nu cred că a fost vorba de aviație, mai degrabă a fost vorba de sistemul militar. Și-n liceu militar exista genul ăsta de bullying și mereu ni se amintea că noi, fetele, am pășit într-o lume a lor: « Tu ești femeie, ce știi tu? »   Bine, atunci nici nu eram în perioada aia în care era promovată egalitatea de gen.

În Academie poate că au existat mai multe situații de genul pentru că exista o parte mai tehnică. Plus că băieții prindeau mai repede chestiunile mecanice, sunt mai înclinați în partea aia. Dar am mai observat ceva diferit – chiar dacă noi prindeam mai greu, nu mai uitam. Ei, în schimb, se reîntorceau adesea la partea aia pe care au prins-o la început, dar care nu era foarte bine înrădăcinată acolo. Suntem concepuți diferiți, dar nu se pot pune la îndoială abilitățile noastre, depinde de mulți factori.

Cum ți-ai descoperit pasiunea pentru scris, citit și fotografie?

Cu scrisul cochetez de mult timp. În liceul militar am fost la cenaclu, am scris în Revista Școlii. Cu cititul la fel. Țin minte și acum că aveam o bibliotecă imensă în liceul militar, ca-n filme, de jos până sus plină cu cărți, o încăpere cu ferestre imense, era sala noastră de studiu. Era o bibliotecară și mereu îi ziceam: Dați-mi ceva să citesc, dar vreau să merg la sigur, să fie cartea bună, să nu-mi pară rău. Și mi-a dat să citesc cărți extraordinare.

De blog m-am apucat după ce am născut-o pe Sara. M-au rugat cei de la o publicație de parenting să le fac un articol, mi-au zis să merg în locul lor la o fabrică, să documentez, că scriu ei articolul. Numai că am vrut să scriu eu acel articol. La final mi-au zis că scriu bine și mi-au dat ideea să-mi fac un blog. Eu voiam de mult timp asta, dar nu am avut curajul. Iar acum visul meu e să scriu o carte despre liceul militar.

Ce alegi: zbor sau scris? Sau fotografie?

Nu pot să le compar, sunt extrem de diferite și îți oferă lucruri diferite. Zborul e o prezență ancorată în realitate și necesită spirit de reacție, hotărâre, pe când scrisul e visare, e transă. Una e foarte pragmatică, alta foarte creativă. Subconștientul meu mi-a spus că astea sunt căile, că d-asta aveam nevoie.

Iar fotografia a venit când l-am cunoscut pe soțul meu, el fiind arhitect și cochetând cu fotografia. A văzut că mi-ar plăcea domeniul ăsta, mi-a făcut cadou un aparat foto și m-a învățat cum să-l folosesc. Tot de la el am mai învățat niște lucruri în ceea ce privește ochiul și cum ar trebui să încadrez, să arate o compoziție, el este foarte atent la lucrurile astea. Îmi lipsea partea asta, creativă. Cred că am avut-o dintotdeauna, dar nu am putut să o explorez în mediului în care am crescut. Deși am scris în liceu poezii, credeam că îți trebuie diplomă de scriitor ca să scrii, nu credeam că toată lumea are voie.

Mă uit la tine și pare că ai viața perfectă – ai un job pe care-l iubești, o familie frumoasă și fericită și alte hobby-uri care te împlinesc. Și totuși, viața nimănui nu e perfectă. Povestește-mi puțin despre vulnerabilitate, despre greutățile cu care te-ai confruntat și cu care te confrunți în rolul tău de pilot și cel de mamă.

În fiecare zi mă întreb dacă sunt o mamă bună. Mi se pare că provocările importante au venit o dată cu copiii. Atunci mi-am dat seama cât e de important să nu-mi opresc procesul de creștere la studii academice, masterat, etc. Mi se pare că trebuie efectiv încontinuu să cresc. Ca să le cresc pe ele, trebuie să cresc eu. Și am momente, dar sunt doar etape, în care simt că nu mai pot. Și atunci e normal să te întrebi dacă ești destul de bun, dacă copiii tăi merită un om ca tine.

Asta mi s-a întâmplat și în meserie. Mie mi se pare important ca la un moment dat să te oprești și să-ți pui întrebări în legătură cu tine. Eu nu mi-aș dori niciodată să fac ceva la ce nu sunt bună. Și acum am obiective și îmi doresc să le ating.

Legat de pilotaj, la început în Academie,, trebuia să ieșim la simplă comandă (adică atunci când zbori singur), și se întâmpla asta după un număr foarte mic de ore de zbor și nu am reușit să ies când a trebuit. Aveam puține ore de zbor și atunci a fost momentul meu de turnură, în care m-am întrebat: Sunt eu bună, potrivită? Uite, colegii mei au reușit și eu nu am reușit. Care e realitatea? E adevărat că nici nu am avut lângă mine oameni care să-mi spună că e o chestie de antrenament și exercițiu sau care să se uite la ce greșesc, să-mi arate. Bineînțeles că apoi m-am luminat și am văzut exact greșeala în care stăruiam mereu și care nu mă lăsa să avansez. Dar mereu îmi pun întrebări. Și cu scrisul e la fel. Există întrebări: Sunt îndeajuns de bună? Că așa vreau să fiu. Nu cred că vreau să fiu mediocră. Mi se pare că nu aduci nicio schimbare, dacă doar ești și tu, acolo. Nu știu dacă sunt bună, dar vreau să ajung.

Împărtășește-ne câteva dintre planurile tale de viitor.

Îmi place acrobația aeriană. Să fiu un pilot care să pot să fac asta înseamnă un pilot care cunoaște atât de bine secretele zborului, încât e măiestrie, e artă ce face el acolo. Mi-ar plăcea să reușesc să fac asta, mai ales că nu foarte mulți piloți din România sunt în zona asta.

Mi-ar plăcea să ajung să fiu și instructor, e un pas firesc. Îmi doresc să reușesc să dau și altora ceea ce am primit, dar aici nu cred că e vorba doar de măiestria zborului, e vorba și de încrederea pe care o dai altora, în ei. Nu sunt niște lucruri care țin neapărat de cât de bun pilot ești, ci de cât de bine știi să dai cuiva din ceea ce ai tu.

Legat de partea de scris, mi-ar plăcea să public cât mai multe articole pe blogul meu și să scriu cartea despre experiența mea, din Liceul Militar. Îmi doresc să am și un podcast în viitorul apropiat, mi se pare un mediu propice să te asculte oamenii. Mi se pare că tendința actuală e ca oamenii să nu mai scrie, să nu mai citească, ci să asculte, pentru că sunt foarte grăbiți. Dacă ai ceva informații valoroase de oferit, discuții cu părinții, mame, femei, cel mai bine merg într-un podcast.

Un mesaj pentru cititori.

Oricine poate ajunge pilot și ar trebui să îndrăznești, dacă îți dorești. La mine a venit cu exercițiul, cu antrenamentul, nici eu nu eram genul care să se arunce cu capul în jos, dar tot zburând, în timp, m-am relaxat.

Pe Magdalena o puteți găsi pe pagina ei de Facebook și Instagram, iar de articolele ei frumoase vă puteți bucura pe blogul ei.

sursa foto: arhiva personala a Magdalenei Aldea

Spune-le și prietenilor tăi:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin

Spune-le și prietenilor tăi:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin

Top 5 atracții turistice în Malta

Dacă vizitezi o dată Malta, cu siguranță că vei vrea să te reîntorci. Nu ai cum să nu iubești această țară, care, deși este foarte mică (are dimensiunea și populația unui oraș), deține adevărate bijuterii

Citește mai departe

Spune-mi părerea ta

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest formular colecteaza numele, e-mailul si continutul dvs. pentru a putea urmari comentariile introduse pe site. Pentru mai multe informatii, verificati politica noastra de confidentialitate, unde veti primi mai multe informatii despre unde, cum si de ce stocam datele dvs.