Liviana Tane: Scrisul ne dă confirmarea că valorăm ceva pentru noi și pentru ceilalți

Mereu am spus: Cine nu are o Liviana Tane să-și cumpere. Pentru că oricât de ocupată ar fi, întotdeauna își face timp să-i ajute pe ceilalți. Pe mine m-a îndrumat la cel de-al doilea roman și știu că ori de câte ori mă împotmolesc când e vorba de scris, vine ea sigur cu sfatul potrivit.

Liviana Tane e editor, scriitor și mamă (de Supererou), asta dacă ar fi să-i fac o prezentare în doar câteva cuvinte. Doar că mai sunt multe de adăugat. Liviana e cea care a pornit acum 3 ani proiectul Ocolul pământului în 100 de cărți – călătorii în toată lumea pe urmele unor scriitori celebri -, e cea care vrea să demonstreze că totuși românii citesc, drept care a lansat provocarea Reading is cool – citești și la final poți să câștigi și premiu –, e cea care a inițiat proiectul educativ SmartSchooling – program de educație media și digital media pentru liceenii din România -, e cea care a fondat The Writing Journey, editura pentru scriitori la început de drum. Și asta nu e tot. Din luna ianuarie Liviana a deschis porțile pentru The Writing Schoolprima școală de scris de la noi din țară.

Am vorbit cu Liviana despre scris, despre piața de scriitură de la noi din țară și despre ce își dorește să schimbe prin școala ei de scris.

Care e legătura ta cu scrisul?

Legătura mea cu scrisul e mama. Am învățat să o apreciez în ultimii ani mai mult decât oricând și îmi dau seama că oricâte răspunsuri aș căuta, tot la ea ajung. Totul a început cu pasiunea ei pentru cărți și felul în care m-a făcut să le iubesc și eu. O vedeam tot timpul cu cartea în brațe și mi-am dorit să învăț și eu să citesc repede și să scriu, iar lucrurile s-au întâmplat de la sine. Am învățat să scriu la 5 ani, de la frații mei, și nu m-am mai oprit.

Legătura mea cu scrisul e legătura cu rădăcinile mele și cu familia mea de oameni neinstruiți academic, dar care prețuiau cartea. Îmi aduc aminte că atunci când eram mică și am început să înțeleg cum funcționează banii, mi-am strâns toate economiile mele de copil și prin clasa a V-a, când am adunat suma necesară, am mers cu mama la fabrica de mobilă din oraș și am desenat un birouaș și o bibliotecă mică în patru rafturi, pe care le-am plătit din banii mei. Până atunci îmi făceam temele pe un scăunel, lângă pat. Dar am avut o bibliotecă, ceea ce era extrem de rar în orașul meu, pe vreme aia, într-o familie de oameni fără studii.

Singurul meu regret e că mi-a luat mai mult decât era cazul să înțeleg că asta e misiunea mea pe pământ. Am descoperit scrisul devreme, mi-a plăcut și, din păcate, mi l-am asumat târziu. Multă vreme mi-am inhibat chemarea asta, s-a activat foarte devreme sindromul impostorului și n-am putut să scap de el multă vreme. Între noi fie vorba, nici acum nu am scăpat, dar cred că am ajuns să ne împrietenim.

Cum ai ajuns să îi înveți pe alții să scrie?

Tot așa, fără vreun plan. Nu mi-am propus niciodată să fac ceea ce fac, pur și simplu am lăsat lucrurile să se întâmple, iar eu le-am urmat. Și am fost foarte norocoasă să nimeresc în contexte potrivite. Am ajuns să fac Facultatea de Litere din întâmplare, după ce am renunțat la Drept, am ajuns să lucrez în televiziune din întâmplare, după ce nu m-au primit la radio și tot așa.

După ce m-am lăsat de televiziune, am făcut tot felul de lucruri. Unul dintre ele a fost o Școală de televiziune pentru femei, în care am predat cursul pentru reporteri, pentru că aveam experiența necesară. Mi-a plăcut dintotdeauna să predau. Când am venit în București, la facultate, trăiam din meditații, aveam 11 copii cu care lucram. La fel mai târziu, în televiziune, am fost la un moment dat Senior Trainer Editor, adică omul de la care noii angajați învățau programul și tonul asumat în scrierea de știri. Am predat și după ce am plecat din TV, o vreme am ținut cursuri de comunicare corporate.

Cumva rolul ăsta l-am îndeplinit multă vreme fără să-l formalizez, fără să fie o meserie per se. Lucrurile s-au așezat de așa natură încât să pot să merg pe drumul ăsta de la sine. Pare simplu, când te uiți înapoi la 43 de ani și vezi unde ai ajuns, pare parcursul logic, firesc, dar nu e la fel de simplu de la celălalt capăt al drumului, când nu știi ce te așteaptă.

Cred că m-a ajutat mult familia și faptul că eu și frații mei am fost crescuți într-un mediu în care am fost stimulați să ne depășim limitele, să vrem mai mult de la noi, să încercăm, să nu dăm înapoi când ne vine o idee sau când ne punem ceva în cap. Ai mei mi-au spus tot timpul că sunt cea mai bună, indiferent despre ce era vorba. Iar eu am crescut crezând asta, m-a împins de la spate încurajarea lor și am ajuns să fac lucrurile pe care le fac azi pentru că ei au fost tot timpul acolo.

Cum ți-a venit ideea să deschizi o școală de scris?

Sămânța școlii de scris s-a născut prin 2015, când am gândit-o ca pe o școală cu durata de 9 luni. Evident, nu s-a înscris nimeni. Nu era atunci momentul potrivit nici pentru ea, nici pentru mine. Acum, privind înapoi, nu cred că eram cu adevărat pregătită să dau drumul unei povești de la nivelul la care o fac azi. Dar sămânța a rămas acolo, a crescut și în ultimii 6 ani am făcut doar asta. Toate s-au adunat și m-au adus în punctul ăsta.

Este singura școală de scris de la noi?

Știu că mai sunt oameni care predau tot felul de cursuri, Marius Chivu, Florin Iaru, Bogdan Alexandru Stănescu sunt câțiva pe care-i cunosc și respect. Probabil că mai există și alte inițiative. Dar pot să spun că e singura școală de scris făcută așa cum îmi place mie.

Mi-am dorit să ies dintr-o percepție care asociază scrisul cu un moft sau cu o zonă de hobby, cu ceva de făcut în timpul liber. Îmi doresc să construiesc un spațiu care ia scrisul în serios și care atrage oameni dispuși să-și dedice pe bune resurse în povestea asta, care vor să trăiască din scris. Este un proiect pentru scriitori conștiincioși, responsabili.

Ce îți dorești să transmiți prin acest proiect?

Mai degrabă am niște valori pe care vreau să le imprim și care se asociază cu ideea de scriitură. Prima și cea mai importantă e responsabilitatea – vreau să le transmit celor care vin la cursuri că scrisul e în primul rând un act de responsabilitate, nu unul de orgoliu. Nu scrii doar ca să-ți vezi numele pe o copertă, scrii pentru că ai ceva de transmis, ai ceva de dat mai departe, iar atunci când cineva îți va deschide cartea, ai toată încrederea să spui că e cel mai bun lucru pe care puteai să-l pui în paginile respective. Nu scrii doar ca să vinzi sau să îți umplu rafturile de cărți cu numele tău, ci pentru că aveai ceva de spus și ai știut că ceea ce ai tu de spus atinge într-un fel cititorul la care ajunge. Îi schimbă viața? Poate că e prea mult, dar îi dăruiește ceva bun.

Poate să scrie oricine?

Cred că poate să scrie oricine dacă asta își dorește cu adevărat să facă. E nevoie de multă muncă, răbdare, deschidere, sacrificii. În teorie, poate să scrie oricine, în practică, nu chiar. Cred că mai degrabă întrebarea ar fi: poate să scrie oricine bine?

Dar să devină scriitor?

Dacă un scriitor e un om care publică, atunci da, oricine poate să fie scriitor. Există în momentul ăsta posibilitatea de self-publishing, asta însă nu te face autor, ci doar un om care scrie. Să devii autor e cu totul altceva. E mult de lucru ca să poți să ajungi în punctul ăla.

Un sfat pentru cei care cochetează cu scrisul, dar nu au curajul să scrie mai mult sau chiar să publice

Să se ia în serios. E cel mai important sfat pe care pot să-l dau cuiva. Am trăit într-o societate și într-un context în care am fost descurajați să ne urmăm chemarea. Generația mea a trecut printr-o școală în care cel puțin un profesor, părinte sau prieten ne-a zis „Cu scrisul o să mori de foame”. Viața nu-ți permitea atunci genul ăsta de dezvoltare.

Dar acum avem toate datele să nu mai fim descurajați, avem totul la îndemână. Îți vine o idee în trafic, ți-ai scos telefonul și ai notat-o. Sau te-ai înregistrat. Un laptop are oricine, nu mai ducem lipsă de resurse. În plus, educația începe să fie de altă natură, societatea se îndreaptă într-o direcție care permite dezvoltarea de abilități din zona vocațională. Nu mai suntem toți doar ingineri, doctori sau avocați. Putem să ne jucăm cu toate lucrurile frumoase din noi. Îți place să scrii? Scrie, nu te opri!

Însă în momentul în care te-ai apucat să scrii, să nu-ți imaginezi că e ușor. Nu e o activitate de timp liber, ci e o activitate care te macină, te consumă, te pune la treabă. Ai de citit rafturi întregi de bibliotecă doar ca să înțelegi cum se scrie o propoziție. Asumă-ți asta de la bun început. Nu te aștepta să-ți iasă din prima, nu te aștepta să le placă tuturor. Sunt o groază de “NU”, dar un „DA” imens la final. Dacă îți iese cum trebuie, viața nu mai seamănă cu nimic altceva.

Cum îți dorești să schimbi piața de scriitură la noi?

Mie îmi place foarte mult industria de scriitură americană și nu mă refer la cea din zona de consum, ci la asumarea responsabilă a meseriei de a scrie. Americanii nu au și nu au avut niciodată o problemă să accepte că, orice ai vrea să faci în viață, mai întâi trebuie să înveți. Chiar și ca artist. Stephen King, Hemingway, Salinger au fost la cursuri de scris și nu au ascuns acest lucru, dimpotrivă, le-au fost recunoscători public celor de la care au învățat.

Scrisul e o artă, o profesie care se deprinde ca orice altă profesie. Sigur că te bazezi pe niște abilități native, dar tot te duci cu ele într-o școală, înveți, experimentezi, greșești, dar faci mai bine data viitoare. În prima fază imiți, în faza doua începi să pui câte puțin din tine, dar în a treia îți găsești vocea. Există și excepții, oameni care sunt dăruiți într-un anume fel și reușesc să scoată din ei povești aparent fără efort. Dar chiar și în spatele poveștii lor de succes e multă muncă pentru că presiunea e foarte mare. Când ai scos o carte genială, a doua nu are voie să fie altfel decât genială. A treia la fel, a patra la fel, trebuie să confirmi cu fiecare carte.

La noi e altă mentalitate. Am fost educați să credem că scrisul e doar talent și că e rezervat doar câtorva aleși. Că te faci de râs dacă te duci la școală să înveți să scrii mai bine. Sau că e o vârstă pentru asta și, dacă ai pierdut trenul, ești ridicol să te apuci de scris după 40-50 de ani. Ceea ce e stupid. Și asta vreau să schimb la noi, felul în care ne poziționăm față de ideea de învățare în zona asta. E nevoie de educație și nu mă refer la cărți motivaționale, inspiraționale sau la rețete în X pași simpli. Storytellingul și arta scrisului înseamnă în primul rând efort.

Și mai am un drum pe care aș vrea să-l deschid. Ghostwriting, sau scrisul din umbră, care în România e subiectul unei discuții de natură etică foarte controversată, dar care după părerea mea e un domeniu cât se poate de onest, de profesionist, de etic. E pur și simplu un skill pus în slujba unei povești bune, un instrument care aduce un plus de valoare unei povești de valoare. E sănătos să vedem lucrurile în felul ăsta pentru că altfel, din păcate, foarte multe povești bune ajung să moară pentru că nu are cine să le pună în contextul potrivit și să le dea forma pe care o merită. Oricine știe măcar un om despre care să poată spune: Viața lui X e un roman. Dar romanele alea nu ajung niciodată într-o bibliotecă pentru că nu are cine să le scrie. De ce să pierdem atâtea povești? Avem o industrie care poate să le recupereze și să le lase să-i inspire pe alții.

Astea sunt cele două pariuri pe care le fac cu industria scrisului din România. Deocamdată.

Ce aduce scrisul în viețile noastre?

Aud adesea în jurul meu că scrisul e terapie. Scrisul poate să fie și terapie, dar din punctul meu de vedere e mai mult decât atât. Scrisul aduce claritate. Îți ia tot haosul din minte și-i dă formă, îl obligă să se disciplineze, să se organizeze. Te face să te confrunți cu demonii tăi, îi scoate de unde sunt și te pune față în față cu ei. Iar ăsta nu e un exercițiu simplu deloc. E un gest de curaj să vrei să te apuci să faci asta. Da, e o descărcare, e o eliberare de toate lucrurile din interior pe care nu putem să le stăpânim întotdeauna, dar cărora scrisul le dă formă, așa încât să poți să ai reprezentarea concretă a ceea ce te bântuie, și în sensul bun, și în sensul rău.

Scrisul ne dă profunzime, ocazia să ne punem întrebări și să ne dăm răspunsuri, ne dă liniște, sentimentul că suntem utili, că suntem vii. Ne dă confirmarea că valorăm ceva pentru noi și pentru ceilalți. Asta cred că ne dă.

Spune-le și prietenilor tăi:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin

Spune-le și prietenilor tăi:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin

Spune-mi părerea ta

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest formular colecteaza numele, e-mailul si continutul dvs. pentru a putea urmari comentariile introduse pe site. Pentru mai multe informatii, verificati politica noastra de confidentialitate, unde veti primi mai multe informatii despre unde, cum si de ce stocam datele dvs.