– Hai diseară la clubul de carte! Stai puțin de vorbă și cu Laura, jur că merită!
Asta mi-a zis cu câteva săptămâni în urmă Liviana Tane, când urma să țină o seară de club de carte cu cititoarele volumului ”Nu te găsesc pe nicăieri” la care era invitată chiar și autoarea, Laura Ionescu.
Auzisem de cartea asta, dar nu apucasem să o citesc. Ținând însă cont de privilegiul că urma să fie prezentă și scriitoarea, m-am dus. Acolo am cunoscut-o pe Laura, care ne-a împărtășit despre cum a fost să scrie o carte despre mama ei, care a murit pe când ea avea doar 17 ani. O carte care a ajuns să fie citită de mii de oameni pentru că e scrisă cu sufletul, pentru că, așa cum ne-a povestit Laura, nu îmi mai încăpea în inimă tot ce simțeam și era păcat ca acea cascadă să nu ducă totuși undeva, să nu aibă un rezultat pe care să-l pipăi și să urlu, “este”. Am citit cartea în 2 zile. Am plâns, am râs și iar am plâns. Mi se pare formidabil că, dacă te uiți așa, la o pagină de carte, n-ai crede niciodată că are puterea de a face asta, de a te face să plângi, zice Laura. Și așa este. Numai că prea puține cărți au cu adevărat puterea asta. Doar cele fermecate. Iar ”Nu te găsesc pe nicăieri”, apărută la editura Publica, e o carte cu adevărat fermecată.
photo credit: @laviniareads
Cum te-ai hotărât să scrii cartea?
În pandemie, când am rămas fără proiecte. Scriu în viața mea de zi cu zi pentru branduri, sunt copywriter. Primul domeniu care dispare odată cu o criză economică e marketingul și așa s-a întâmplat și atunci. Dar a fost un cumul de factori. Simțeam și foarte mult, era timpul. Iar Virginia Woolf mi-a dat cu cărticica ei „O cameră doar a ei” în cap și m-a făcut să pun mâna pe stilou (în cazul de față tastatură) și să scriu despre ceea ce mă durea, ca să pot să trec o dată prin asta și să fie ultima oară când o fac.
Ai simțit frică în a-ți expune viața ta și a familiei tale? Te-ai gândit ce va zice lumea?
Nu știu dacă a fost frică. A fost un moment în care pur și simplu aveam nevoie să spun povestea asta, m-am gândit că o să ajute, așa că mi-am luat frica în brațe și am fugit cu ea. Pentru că în momentul în care îți trăiești viața întrebându-te ce vor zice oamenii în general, dacă stai să asculți toate vocile astea care te fac să te îndoiești de tine, nu o să mai ajungi niciodată să mai faci nimic. Și nu ai cum să creezi niciodată ceva care să placă tuturor. De fapt, cred că a fi neplăcut într-o oarecare măsură îți confirmă existența.
M-am gândit cel mai mult la mama în povestea asta, fiindcă nu aș fi vrut nicio secundă să creadă că am expus-o sau să fie nemulțumită pentru că am dat prea mult din casă – ea era foarte discretă. Dar singura putere pe care o aveam asupra acestei povești la momentul respectiv era să scriu despre ea. Și am făcut-o. Cred că frica e benefică atâta timp cât stă într-o curticică, după un gard pe care l-ai construit tu și cred că merită să fie lăsată acolo și atât. Iar tu să-ți faci filmul în continuare, oricare ar fi el.
photo credit:@shereads_books
Ce reacții ai primit din partea cititorilor?
Am cunoscut foarte multă lume prin intermediul cărții. Filozofia mea de viață e că dacă vrei să primești, ideal e să oferi tu ceva prima oară. Simt că am dat cât am putut în cartea asta și am primit foarte mult înapoi. Cititorii mi-au deschis ușile în viețile lor și asta mi s-a părut super emoționant. Am primit foarte multe mesaje de la oameni care-mi spuneau “Am terminat de citit cartea și uite, asta am simțit, am trecut și eu prin asta etc”. “Nu te găsesc pe nicăieri” e despre emoție și vulnerabilitate. Mă bucură faptul că oamenii simt că e mică distanța până la mine.
Cum se împacă copywriting-ul (sau mai bine zis sloganul) cu literatura?
Mi se pare că literatura bună ține foarte mult de esențializare și de felul simplu în care reușești să redai niște teme complexe sau niște idei complicate. Iar copywriting-ul este un fel de accelerator de simplitate în sensul ăsta, pentru că în momentul în care tu scrii un mesaj publicitar ar trebui să fie înțeles din prima; oamenii nu au timp să stea să se gândească ce a vrut să spună publicitarul. Citeam foarte mult în adolescență și, ca atare, simțeam nevoia să epatez în scris și să îndes acolo tot ce învățasem, tot ce știam. Scriam niște texte foarte încărcate, alambicate. Iar publicitatea m-a ajutat cu partea de simplificare a stilului.
În viața de zi cu zi cele două, literatura și copywritingul nu-și prea vorbesc. După o zi întreagă în care ai scris texte despre săpun, de exemplu, nu mai ai de unde să mai dai și pentru tine. Iar acum lucrez să-mi fac rost de timpul ăsta, pentru scrisul meu.
Cum a apărut pasiunea ta pentru scris?
Încă mă întreb asta. Mama era contabilă, tata era meteorolog și sora-mea nu avea nicio legătură cu scrisul sau cititul. Singura persoană din familie care era fascinată de cărți era nașa mea, care de fiecare dată când venea în România pleca de aici cu geamantanele pline; am în continuare câteva cărți în bibliotecă de la ea, semnele unei vieți care acum nu mai e.
Când aveam 12 ani, am primit ca temă la română să scriu o poezie și mi s-a părut că o să fie tare greu să fac asta; doar că a țâșnit poezia aia din mine și în momentul ăla am știut că am talentul ăsta, că m-am născut ca să scriu. Și de atunci nu a putut să mă oprească nimic, nici măcar comentariile răutăcioase ale celorlalți. Vreun an mai târziu, ca mare fană Vama Veche, am scris o poezie inspirată de “Nu am chef azi” și am urcat-o pe un site unde oamenii publicau poezie. Am primit niște critici absolut oribile. Nu s-au prins că eram un copil. M-am uitat la comentariile alea și, în loc să mă dărâme, mi-am zis că ei nu știu că am 13 ani și mi-am văzut în continuare de visul meu.
M-am prins la un moment dat că dacă o să continui să scriu și nu o să mă opresc, o să o fac din în ce mai bine. Că după ce o să-i imit pe toți, o să ajung în acel moment în care o să-mi găsesc vocea. Acum sunt acolo.
phot credit: @ciobanuldeazi
Ai urmat două facultăți – cea de jurnalism și cea de istorie. Care ți-a fost mai dragă și de ce?
Facultatea de Istorie a fost facultatea de back-up, dar am iubit-o cu mult mai mult decât pe cea de jurnalism. Aveam niște profesori absolut incredibili, care se zbăteau să ne facă rost de materiale, ne dădeau parole ca să accesăm articole pe tot felul de teme. Ne-au încurajat întotdeauna să vedem lucrurile dintr-o perspectivă mai amplă și să înțelegem de ce suntem unde suntem, ca să putem să influențăm cumva ce urmează. Mi se pare atât de interesant să afli cum noi, ca popor, am ajuns aici și unde am greșit, și cum greșim în același stil, de fiecare dată. Timpul e un cerc din care nu învățăm nimic. Iar Jurnalismul, care trebuia să fie prima opțiune a fost o dezamăgire pe care am dus-o în cele din urmă la capăt.
Pe lângă jobul de copywriter, predai și studenților la SNSPA. Cum e să lucrezi cu ei?
Îmi place foarte mult generația asta nouă. Mi se pare că sunt foarte conștienți și mi-ar plăcea să se transforme în acțiune, să-și ia lumea înapoi.
Ce cărți te-au marcat?
În adolescență m-a marcat „Jocul lui Ender”, al lui Orson Scott Card. A fost prima carte SF pe care am citit-o și mi-a plăcut enorm. Mai citeam pe atunci Gabriel Garcia Márquez. Pe partea de poezie, în perioada aia, mi-a plăcut mult Ileana Mălăncioiu.
În ultimii ani am început să recuperez lecturile feminine pe care le-am ratat. Îmi plac, în general, foarte mult cărțile de la editura Black Button Books. Mă scot din zona de confort. Nu mai citesc ca să mă refugiez sau ca să fug într-o altă viață, citesc ca să înțeleg o altă viață; și îmi plac foarte mult alegerile lor editoriale.
Am început să apreciez nonficțiunea, pe care am ignorat-o multă vreme. O descoperire mai recentă sunt cărțile de la Publica, despre știință și nu numai. Cea mai recentă carte care mi-a super plăcut este ”Dulce-amar” de Susain Cain și ultima terminată este “Invisible women”, de Caroline Criado Perez. Nu la Publica, dar tot nonficțiune.
Dintre cărțile românești recente, mi-au plăcut „Dezrădăcinare” de Sașa Zare-”, mi se pare o carte incredibilă, „Bărbatul fără cap” de Lavinica Mitu și „Pe cine iubești mai mult?” de Mihaela Buruiană.
Mă străduiesc să citesc în fiecare an și cărțile care iau Booker Prize-ul, deși nu consider neapărat că valoarea unei cărți stă în premiile pe care le ia, la fel cum nu cred că nici valoarea noastră, ca oameni, stă în premiile pe care le luăm. Mă bucură, în general, faptul că literatura nu mai e privilegiul celor puțini.
Ce planuri de viitor ai?
Nu trăiesc cu planuri mărețe, trăiesc de pe o zi pe alta, ca un zilier. Sunt un zilier și în fiecare zi e o zi bună.
Simt totuși nevoia de mai mult spațiu și să petrec mai mult timp în natură. Vreau să îmi redescopăr bucuria de a mă plimba. Îmi doresc să visez mai mult. Să am mai multă încredere în mine însămi. Îmi doresc să-mi adun dezordinea într-un sac și să reușesc să scot de acolo o structură pentru o nouă carte, care să facă oamenii să plângă. Și să râdă. Dar mai mult să plângă.
“Nu te găsesc pe nicăieri” a fost un best-seller, iar de cele mai multe ori când se întâmplă asta scriitorul simte o presiune, ca următoarele cărți să fie la fel de bune. Tu cum te simți?
Cu cât stai tot mai mult timp într-un confort, rutină și inerție, cu atât îți e mai greu să începi să scrii din nou. Pentru că te dezobișnuiești de disconfortul pe care-l presupune scrisul. Uneori, mi se pare că nici cititul nu e o chestie prea confortabilă – îți ia ceva timp să te concentrezi, să te prindă povestea, trebuie să lași telefonul jos din mână, trebuie să nu mai dea vecinul cu bormașina.
Nu o simt ca o presiune, pentru că nu mi-e frică să greșesc în public și cu public. E o creștere, e o evoluție, există zile bune și zile proaste, există idei bune și idei meh. O să scriu cât de bine pot, de fiecare dată. Mi se pare că nu poți să scrii dacă nu e ceva care te strigă pe nume. Și eu o să răspund de fiecare dată. Nu știu să trăiesc altfel. Și nu vreau să trăiesc altfel. N-aș putea să mă prefac că mă interesează lucruri de care nu îmi pasă. Când scriu, am nevoie să fiu implicată emoțional în subiect.
photo credit: @bookminutes
“A fost cea mai grea vară din viața mea. A fost și cea mai frumoasă vară din viața mea. Vara în care mama mi-a predat cum să supraviețuiesc, pentru că ea urma să devină un altfel de materie.
“Naivă mai ești, mamă, oare când o să vezi lucrurile așa cum sunt? mă întreba ea atunci, iar eu îi răspund: acum. În momentul în care scriu lucrurile astea, le văd pentru prima oară așa cum au fost. Le văd pentru că e prima oară când simt că dacă mă uit la ele așa cum au fost n-o să orbesc. Am crescut, iar timpul îți dă puterea asta. Mă uit la trecut și știu știu că n-o să mă orbească, pentru că am văzut destule până acum.” – fragment din “Nu te găsesc pe nicăieri”.
photo credit: @laura_c_racz
photo credits: Bogdan Dincă și cititorii cărții “Nu te găsesc pe nicăieri”.
