Trebuie sa recunosc. Imi place sa fiu mintita. Dar sa fiu mintita frumos.
Sa mi se spuna ca orasul asta nu e gri, ci colorat, chiar si atunci cand ploua si se infunda canalizarea. Pentru ca atunci imi imaginez ca sunt intr-o barca si traversez orasul, ca-n Venetia.
Sa mi se spuna ca atunci cand promit ceva, oamenii se tin de cuvant. Intotdeauna. Pentru ca imi imaginez ca orice promisiune este ca o privire ochi in ochi. Iar a doua oara cand te intalnesti cu acea persoana, ar insemna sa-i eviti privirea. Sa te uiti in alta parte.
Sa mi se spuna ca oamenii dau fara sa astepte sa primeasca ceva in schimb. Imi imaginez ca procedeaza asa pentru a-l face pe celalalt pur si simplu fericit. Ca oamenii dau pentru ca sunt acolo, pentru ca vad, pentru ca inteleg si pentru ca simt. Ca acei oameni dau si pleaca, fara sa ceara vama, tribut ori alta recompensa.
Sa mi spuna ca exista reguli. Si ca ele sunt respectate. Pentru ca atunci cand nu sunt respectate, oamenii incearca sa fure. Sa fure de la tine, de la altul, de unde apuca, pentru ca sa iasa in fata.
Sa mi se spuna ca atunci cand le spui oamenilor ca te deranjeaza ceva la ei sunt in stare sa inteleaga. Ca nu o sa te barfeasca si arate cu degetul.
Sa mi se spuna ca cei care dau sfaturi isi traiesc viaaa dupa propriile sfaturi. Ca mai intai le aplica in propria gradina.
Sa mi se spuna ca in viata asta nu trebuie demonstrat nimic. Pentru ca viata nu are nevoie de NICIO DEMONSTRATIE.
Asa ca da, trebuie sa recunosc. Imi place sa fiu mintita. Sa mi se spuna ca universul este rasturnat.
Sursa foto: pixabay.com