Pe Eveline Păuna am cunoscut-o anul trecut, când și-a lansat cartea Femeia la 30 de ani. Și pot spune că a fost cea mai frumoasă lansare de carte la care am luat parte până acum – a avut loc în grădina Muzeului Național al Literaturii Române, a fost cu acorduri de vioară și pian, cu șampanie și cu invitați pe măsura acelui loc.
Însă ce m-a impresionat cel mai mult a fost chiar autoarea, o femeie cu adevărat frumoasă, din al cărei discurs a reieșit sensibilitatea, inteligența și forța interioară. Tocmai împlinise 30 de ani și își făcuse cadou lansarea cărții Femeia la 30 de ani. A stat de vorbă cu fiecare dintre cei prezenți, iar autograful pe care mi l-a dăruit m-a emoționat: Cristinei, cu drag și cu speranța că povestea ta va continua frumos. Doar să-ți alegi cu grijă personajele, simt că ești o femeie specială.
La cei 30 de ani, Eveline Păuna are un CV de-a dreptul impresionant. A lucrat ca jurnalist în televiziune, radio, presă scrisă și on-line, printre care amintesc TVR, The Money Channel, Revista Tango, Jurnalul Național, Trinitas TV și Smart FM. A obținut premii precum Medalia de Aur oferită de către Academia Internațională Mihai Eminescu ori Premiul Asociației Profesioniștilor de Televiziune din România. A fost consilier pentru doi miniștri și un secretar de stat, iar în prezent lucrează ca PR la Teatrul Excelsior, e consultant artistic și scriitor.
Îi urmăresc cu drag postările din Social Media pentru că sunt diferite. Aduc zâmbete, fac bine la suflet și impun o distanță în tot zgomotul prezent în online în ziua de azi. În perioada de pandemie a scris o nouă carte, Dincolo de ferestre, care tocmai a ajuns în librării și pe care abia aștept să o citesc.
Eveline Păuna este genul acela de om care se întâlnește foarte rar. Frumos și la exterior și la interior, cu o înțelepciune care-i depășește cu mult vârsta, un om care iubește la rândul lui oamenii și care e conștient că fără artă și cultură poți să supraviețuiești, dar nu să trăiești.
Cine e Eveline Păuna, acum, în anul 2020?
Cred că acum sunt o căutătoare de frumos. Nu mă mai regăsesc în peisajul media actual, în sensul în care totul a devenit ori comentariu politic ori talent-show ori gălăgie. Oamenii nu mai au timp sau nu vor să mai aibă timp să stea să asculte un interviu, iar în zona asta de repede-înainte nu mă regăsesc. Așa că am ales să lucrez într-un teatru, lucrez la Teatrul Excelsior în zona de marketing și promovare.
Îmi place să pun oamenii în legătură, să îi asortez. Asta face un consultant artistic, ceea ce uneori îmi mai scrie pe… cartea de muncă. Pentru că, pe de o parte sunt artiștii care caută un spațiu de expunere în lumea normală și pe de altă parte sunt persoanele care vin din zona de business și au nevoie de zona artistică, de oameni care să vină alături de proiectele lor cu o tușă de frumos. Și nici unul nu vorbește limba celuilalt, artiștii nu vorbesc „afacereza”, iar oamenii de business nu înțeleg arta și eu sunt cumva un translator de sentimente.
Îmi place mult să scriu, e un vis împlinit din copilărie. Atunci când eram întrebată ce vreau să mă fac atunci când o să fiu mare spuneam scriitoare sau șofer de tir. Șofer de tir pentru că mă gândeam eu că o să călătoresc de la înălțimea tirului, o să merg pe drumuri nesfârșite noaptea cu muzica în urechi, o să opresc în orașe frumoase, o să vizitez muzee. Iar când am înțeles că nu asta face un șofer de tir, am zis că rămân scriitoare. La lansarea cărții Femeia la 30 de ani doamna Daniela Zeca Buzura mi-a spus: Draga mea, tu de acum ești scriitoare. Acela a fost botezul în care m-am simțit cumva parte din lumea aceasta. Dar nu știu dacă îndrăznesc să mă numesc așa. Mi-ar plăcea foarte mult să pot spune că sunt scriitor și că trăiesc din asta, dar cred că e o utopie.
Deci sunt un căutător de frumos sau translator de sentimente.
În perioada de carantină ai scris o carte, Dincolo de ferestre. Care e povestea cărții și ce te-a inspirat să o scrii?
În perioada aceasta de izolare viața mea s-a schimbat cu totul. Sunt obșinuită cu zona de spectacole, cu întâlniri cu oamenii și, deodată, m-am văzut nevoită să renunț la toate acestea, să-mi arunc agenda, eu care aveam agendă pentru orice și îmi notam orice detaliu.
În perioada de carantină am simțit o tăcere și o liniște care m-au făcut să mă uit puțin mai mult la mine și să le transform în carantihnă.
Am avut timp să analizez și să mă analizez. Și cumva, privind de la mine de acasă pe fereastră, am început să observ la unul dintre blocurile de apartamente spre care am vedere comportamentul oamenilor. Am început să observ că în fiecare seară o familie de tineri părinți se juca de-a cucerirea spațiului cu copilul. Mi-am dat seama că există viață în blocul pe care nici nu-l vedeam în zilele obișnuite. Și am început să-mi imaginez o poveste. Este motivul pentru care această carte se numește Dincolo de ferestre, iar coperta e fotografia cu ce văd eu, blocul spre care am vedere și unde mi-am imaginat că se întâmplă totul.
Nu mi se pare că e nici roman, nici nuvelă, așa că i-am zis (tele)nuvelă din carantihnă pentru că e o poveste de dragoste începută de la depărtarea dintre două ferestre, între doi oameni care se descoperă altfel, care pornesc inițial fără așteptări. E o poveste în care m-a inspirat realitatea, dar cartea nu e despre mine, e ficțiune. Aș fi vrut să fie adevărat ce se întâmplă acolo!
E o poveste de dragoste pentru toți cei care cred că într-o perioadă de izolare nu li se poate întâmpla nimic care să le zbuciume banalul.
E o carte care nu trebuie dezinfectată, nu miroase a spirt, nu vorbește despre COVID-19, dar în contextul acesta internațional pictează o iubire altfel.
În timp ce marea majoritate dintre noi eram acaparați fie de canalele de știri fie de cele cu filme, tu ai reușit în doar câteva luni să scrii o carte și să o publici. Ce te-a motivat?
Dacă omenirea trece printr-o problemă așa de mare (despre care sper să ne amintim ca o poveste urâtă, peste ceva timp), eu cred că perioada aceasta ar trebui să lase lumii și altceva în afară de nenorociri, numere, statistici, anxietăți, alienări ori tragedii. Cred că ar trebui să lăsăm ceva atât cât ne pricepem, muzicienii ar trebui să compună, pictorii ar trebui să picteze, scriitorii să scrie.
Nu mă simțeam deloc limitată în zilele în care scriam. Abia atunci când ieșeam din zona de ficțiune îmi dădeam seama că e pandemie și că nu putem să ieșim din case fără griji. Însă atunci când scriam, toate lucrurile din jur dispăreau și era ca o evadare. Simțeam că nu mă mai apasă nici pereții din casa mea, nici starea de urgență, nici burtierele galbene de la TV și cred în continuare că scrisul e suprema formă de libertate – poți să fii oriunde, poți să îți imaginezi orice. E miraculos și sunt recunoscătoare că Dumnezeu mi-a dat un condei inspirat uneori.
Am început să o scriu când a început perioada de urgență și a fost gata în iunie. Am fost extrem de fericită când am aflat că o publică Editura RAO, este o editură care înseamnă foarte mult pentru mine. Când eram mică, cea mai mare bucurie a mea era să îmi cumpere mama cărți frumoase, și ca poveste și ca aspect. Țin minte că atunci am descoperit editura RAO. Astăzi, această editură îmi ocupă jumătate din casă, pentru că jumătate din cărțile din biblioteca mea sunt de la RAO. La un moment dat, m-am gândit Oare vreodată aș putea să visez la asta, să îmi public la ei cartea? Și acum, că s-a întâmplat, e un semn că Dumnezeu ascultă dorințele oamenilor și le împlinește când trebuie. Cartea a fost gata pe 17 iunie, de ziua mea, fix la un an de la lansarea cărții Femeia la 30 de ani.
Eveline Păuna este acum la a cincea carte publicată. Prima ei carte, Să cultivăm recunoștința conține interviuri scrise pe care le-a avut în emisiunea cu același nume la Trinitas TV, o emisiune despre oameni mari care se întorc cu recunoștință către alți oameni mari care le-au marcat viețile.
A doua carte se numește Povestea unui jurnalist, Ion Marin, cel care a înființat ziarul Adevărul. Când s-a stins din viață, în momentul de adio, soția lui, Teodora Marin a venit la Eveline și i-a spus: Mi-aș dori foarte mult să rămână o carte și mi-ar plăcea ca tu să scrii. Nu știa dacă e omul cel mai potrivit pentru proiectul ăsta, dar a spus DA, a mers pe urmele poveștii, a vorbit cu prieteni, colegi, colaboratori de-ai jurnalistului și cu o foarte mare responsabilitate a scris cartea.
Următoarea carte, Marile întâlniri. Nemuritorii. cuprinde interviuri cu personalități, multe dintre ele fiind chiar ultimele lor interviuri. Întâmplător sau nu, Eveline a avut misiunea de a nota lucruri pe care oameni precum Valeriu Lazarov, Radu Beligan, Marin Moraru, Mircea Albulescu, Mărioara Morărescu ori Bogdan Baltazar le-au spus chiar și cu o lună înainte să plece dintre noi.
Iar anul trecut, de ziua ei a lansat Femeia la 30 de ani, prima carte publicată în care, așa cum zice autoarea, a avut libertatea totală să fie ea.
Cum te-ai apucat să scrii cartea Femeia la 30 de ani și de ce ai ales acest titlu?
Toată lumea mă întreba ce fac la 30 de ani, iar eu nu înțelegeam de ce trebuie să fac ceva diferit. Așa că am zis în glumă: De la înălțimea experienței mele, o să scriu o carte. Apoi m-am gândit că la 30 de ani vreau să am o postare interesantă pe Facebook și am început să scriu – să fac un exercițiu de imaginație – ce aș avea eu de spus. Și am scris, nu m-am mai oprit, iar când m-am oprit a ieșit o carte. Și a apărut fix de ziua mea, iar prima comandă a fost de 100 de exemplare. A însemnat momentul în care mi-am dat seama unde sunt, ce am făcut, ce vreau să fac și cui trebuie să mulțumesc. Un moment extrem de important în viața mea care mi-a dat curajul să scriu mai departe.
Legat de titlul ales, Femeia la 30 de ani, l-am avut în cap de când aveam 20 și ceva de ani. Am fost la ziua unei femei care împlinea 30 de ani. Era o femeie frumoasă, deșteaptă, avea o carieră, avea marea dragoste alături și era însărcinată. Conform unei liste, de fapt, a Listei, avea de toate. Din păcate, cariera s-a dus, marea dragoste s-a evaporat, ulterior viața ei nu a confirmat acel moment, dar când am văzut-o, mi-am zis, Măi frate, ea e femeia la 30 de ani. Și mi-a rămas asta în cap. Nu l-am plagiat pe Balzac, nu m-am gândit la uriașul acela atunci când am ales titlul.
Care e cea mai frumoasă surpriză pe care ți-a adus-o cartea Femeia la 30 de ani?
Cea mai frumoasă surpriză e compusă din toate întâlnirile prin care am cunoscut oameni din toată țara. De exemplu, o doamnă mi-a spus că trimite un pachet fiicei care locuiește în Statele Unite și care urma să împlinească 30 de ani, iar acest pachet urma să fie găzduit în valiza unei prietene care avea zbor și care i-a spus: Te rog, dacă pui ceva, să fie foarte mic. Și, dintre toate lucrurile pe care i le-ar fi putut trimite fetei de ziua ei, a ales să-i trimită cartea scrisă de mine, Femeia la 30 de ani.
O surpriză frumoasă mi-a făcut-o și o doamnă la Brăila, de peste 90 de ani care m-a întrebat dacă vreau să fim prietene și mi-a spus că așteaptă cartea Femeia la 90 de ani.
Altcineva mi-a spus: Te invidiez că ai ajuns la niște concluzii despre viață atât de devreme și că ai timp să-ți așezi mai departe lucrurile cu înțelepciune. Și a adăugat în cel mai frumos mod: Sunt foarte invidioasă pe vârsta ta. Am întrebat-o: Dar nu vă gândiți că sunt alte milioane de femei care sunt invidioase pe vârsta dumneavoastră? Pentru că sunteți cu 10 ani mai tânără decât foarte multe alte femei. Mi-a zis: Uite, nu m-am gândit la perspectiva asta, și-a șters lacrima și a plecat acasă zâmbind și adăugând: o să mă gândesc altfel la lucruri de acum înainte.
La Pitești a venit la mine o doamnă care a zis că mă umărește din 2013 și îmi spunea despre emisiuni cu o precizie în detalii mai mare decât o aveam eu. La final, am văzut că pleacă grăbită și fără carte. Mi-am explicat de ce pleacă așa și i-am dăruit-o eu. Uite, și astea sunt niște lecții de viață, iar faptul că unii oameni nu mai au bani pentru cărți mă întristează.
O altă surpriză la care nu mă așteptam deloc a fost când o fată din Chișinău a refăcut chiar ședința foto din cartea mea și mi-a trimis fotografiile.
Fotografiile au călătorit mai mult decât mine în vara asta, ba la mare, ba la o terasă lângă un pahar de whisky și un trabuc, ba în mâinile unui copil. Fiecare poveste m-a bucurat și simplu fapt că oamenii o caută în librării, o comandă sau o fac cadou mi se pare uriaș. Mi se pare foarte frumos că cineva se gândește să-i ofere cuiva cadou din cuvintele tale.
Când ai început să spui și să scrii povești?
La grădiniță am început să spun povești, doamna educatoare ne aducea un tablou mare în fața clasei și trebuia să ne imaginăm ce se întâmplă în momentul acela surprins în imagine. Știu că atunci când îmi venea mie rândul, colegii de grădiniță îmi spuneau: Spune tu povestea, că ne place, foloseam cuvinte mai puțin obișnuite pentru vocabularul unui copil de 4-5 ani: oboi, țiglă. Erau tot soiul de povești și chiar părinții se mirau de unde știu asemenea cuvinte.
În clasa a doua, la orele de compunere, învățătoarea lua compunerea mea în cancelarie, o citea și toate profesoarele spuneau Copilul ăsta chiar e talentat. Apoi învățătoarea o suna pe mama să-i spună ce poveste frumoasă am scris. Eu nu conștientizam chestia asta, mie mi se părea frumos doar că pot să îmi imaginez. Asta m-a fascinat dintotdeauna și mă fascinează și acum, gândul că poți să-ți imaginezi orice, nu te ceartă nimeni și nu există limită.
În momentul în care scrii te gândești ce o să zică criticii?
Cu tot respectul nu, nu de asta scriu, nu scriu pentru ei, scriu pentru oameni.
Când a apărut Femeia la 30 de ani au venit la mine o mulțime de femei să îmi zică Dar vai, cartea asta e despre mine, la pagina x e fix povestea mea. Mi-am dat seama că destinele femeilor seamănă. Eu nu scrisesem nici despre mine, nici despre femeia aceea, pur și simplu ne îndrăgostim asemănător sau suferim la fel pentru că avem același gen de așteptări. Și pe mine asta mă interesează, să îi bucur pe oameni și să stârnesc o emoție în sufletele celor care citesc. Mai departe, premii, recunoașteri, toate sunt subiective. Dacă te gândești ce o să spună lumea, nu o să mai faci niciodată nimic.
Care e ritualul tău de scris?
Scriu doar pe computer, ceea ce e un pic atipic, pentru că toată viața mea fără ficțiune e scrisă de mână, cu pixul pe agendă. În viața de zi cu zi nu am niciun planner, calendar pe telefon, iar la sedințe tot așa notez, nu există computer.
Scriu noaptea. Îmi place să petrec timp cu mine târziu noaptea și pentru că în România nu cred că poate să spună cineva sunt scriitor și trăiesc din asta, avem și alte lucruri de făcut, iar noaptea, când nu mai sună telefoanele, când nu trebuie să mai fiu atentă la nicio știre, atunci e timp pentru mine, pentru scris.
Cel mai adesea scriu în pat, nu la birou, îmi place să ies din zona de birou și ascult muzică.
Scriu când simt, nu am o frecvență. Cartea aceasta Dincolo de ferestre am scris-o foarte repede pentru că a trebuit să mi-o transcriu din cap cumva. Realitatea parcă îmi dicta fiecare pas. Sunt lucruri pe care le-am scris și apoi s-au întâmplat așa cum am scris. Nu folosesc Word, scriu în corpuri de e-mail pe care mi le trimit tot mie, o corespondența eu cu mine. Iar când îmi vine o idee în timpul zilei, tot așa, o notez pe e-mail și mi-o trimit.
Nu îmi place să am reguli când scriu. Cred că e singurul moment în care poți să nu ai reguli. Pe foaia albă las ideile să curgă.
La 16 ani ai intrat în televiziune. Apoi te-ai îndreptat către presa scrisă, radio, ai revenit iar în televiziune iar acum te ocupi de zona de PR, consultanță artistică și scris. Dacă te-ai întoarece cu 15 ani în urmă ai mai lua-o de la capăt cu același parcurs?
Lucrurile în parcursul meu s-au întâmplat absolut miraculos și prin oameni. Dacă nu ar fi fost oamenii de la început, probabil că acum aș fi fost un psiholog care ar fi avut un cabinet de terapie. Ăsta era drumul inițial de la care m-a abătut cineva care mi-a arătat jurnalismul. M-am îndrăgostit de jurnalism. Apoi m-am gândit: Dar oare am ce să spun sau doar vreau să fiu în față? Nu știam la momentul acela, aveam 16 ani. Nu am vrut televiziune inițial, tocmai pentru că m-am gândit că dacă o să ajung să spun că îmi place de mine și o să fie o zonă de trufie? Așa că m-am dus în presa scrisă unde nu aveai nici voce, nici chip și după cum scriam oamenii credeau că am 40 de ani, deși aveam doar 20. Am întâlnit povești senzaționale în anii de presă scrisă, cele mai frumoase și profunde. De acolo s-au deschis alte orizonturi, către zona de comunicare, către zona de consultanță, am fost și scenarist pentru unele emisiuni, nu mi-am dorit să fiu în față întotdeauna. Nu am căutat eu joburile, au venit spre mine și toate m-au dus ca un bulgăre către momentul ăsta.
Le-aș trăi pe toate la fel, dar cred că m-aș bucura mai mult. În toți anii ăștia nu am avut răbdare, nici nu terminam bine un proiect că mă gândeam care e următorul. Acum îmi amintesc de momentele trecute frumoase, dar atunci nu le prețuiam atât de mult, mi se părea că e firesc. La fel cum știu că o să mă gândesc fix la același lucru peste alți 10 ani, când o să zic Dar mai ții minte ce făceai tu la 31 de ani? Și oare te-ai bucurat îndeajuns? Aș vrea să mă bucur mai mult de lucruri.
Aș face la fel pentru că am întâlnit oameni senzaționali, am făcut lucrurile atunci când încă era momentul lor, când presa arăta diferit, când aveam timp să verificăm știrile. Erau anii în care presa scrisă nu murea și trăia foarte bine, în care televiziunea era axată și pe frumos, pe voie bună, pe meserie, în care avea loc și pentru oamenii care acum nu sunt main-stream. Sunt întrebată adesea dacă m-aș întoarce în TV. M-aș întoarce, dar nu cu orice preț. Ar trebui să fie ceva extrem de liber și făcut într-un mod profesionist. Eu am deschis ochii în televiziunea lui Valeriu Lazarov, eram ucenic pe atunci și când visezi așa mare, e tare greu să mai faci apoi lucrurile la scală mică.
Legat de online, îmi pare că site-urile în ziua de azi au o frecvență înnebunitoare pe care nu o pot avea decât niște fabrici de cuvinte.
Iar în ceea ce privește radio-ul, îmi amintesc de întâlnirea cu academicianul Augustin Buzura, a fost ultimul său interviu. Ne-am întâlnit în căști, au fost două ore de excelență. Nu știu dacă îi spuneam Evelinei de la început de drum că o să aibă parte de atâtea întâlniri, ar fi crezut. Pentru asta sunt recunoscătoare, mai mult decât orice altceva. Și atunci când presa nu mi-a mai dat răgazul acestor întâlniri le-am căutat în altă parte, prin ceea ce fac la teatru și prin ceea ce se întâmplă cu cărțile și ajung să cunosc oameni.
Cum se îmbină jurnalismul cu arta?
Am făcut vreo 20 de ani balet și da, am crescut cu povești, tata fiind prim-cornist la Opera Națională din București. Mergeam cu mama la toate spectacolele, iar pentru mine tot ce se întâmpla pe scenă erau povești. Atât de mult îmi plăceau, că atunci când am fost la Teatrul de Copii mi s-a părut extrem de puțin credibil și m-am plictisit teribil. Am găsit această nișă pentru că e o nișă necunoscută de unii și prost înțeleasă de alții, toată lumea are impresia că poate să fie artist.
Dacă aș face o revistă nu aș pune paginile de cultură la final. Cred că se pot face multe în zona aceasta și cred că oamenii au nevoie de cultură. Ca dovadă ce se întâmplă acum, când toată lumea spune că vrea la teatru. Vorba lui Toma Caragiu, Se poate trăi fără artă și cultură? Se poate, dar nu merită.
Lucruri mici care îți aduc bucurie
O bucurie ar fi condusul, cred că îmi place mai mult drumul decât destinația. Apoi plimbările pe jos ca-n liceu cu converși, jensi, t-short, o geantă purtată ca poștașul și ideea de a mă amesteca printre oameni. O altă bucurie sunt serialele de pe Netflix. Dacă aș fi copil și m-ai întreba ce vreau să mă fac când o să fiu mare, aș zice scenarist pentru Netflix.
Lucruri mari care îți aduc bucurie
Lucrurile mari care mă fac fericită sunt sănătatea mea și a celor dragi. Dacă ești sănătos, în rest le poți face pe toate sau în mare parte.
Apoi sunt recunoscătoare pentru cărțile din viața mea, pentru oamenii pe care îi întâlnesc, pentru discuțiile speciale după care rămân cu ceva.
Poate că pare ciudat, dar izolarea asta din pandemie pe mine chiar m-a făcut să înțeleg altfel niște lucruri. Am fost plecată din București, se făcuse noapte, iar cerul era plin de stele iar eu nu am mai văzut cerul înstelat de nu știu câtă vreme, pentru că nu am mai ridicat ochii să mă bucur de cât e de frumos. A doua zi am mers pe malul unui lac și mi s-a părut copleșitor albastrul lui. M-am uitat cu mirare la toate lucrurile despre care credem că ni se cuvin. Părea că am o revelație. Am mers desculță, am văzut animale, m-am uitat la porumbei, sunt recunoscătoare pentru fiecare zi nouă. Când vezi primăvara de la fereastră, așa cum am făcut în pandemie și vezi că natura își vede de treaba ei, copacii înverzesc, înfloresc, le cad frunzele cu sau fără tine, atunci îți redimensionezi valorile, felul în care vezi viața.
Ce îți lipsește cel mai mult în perioada asta, în care trebuie să păstrăm distanța fizică? Ce lecții ai învățat în perioada pandemiei?
Îmi e foarte dor de oameni și, deși sună superficial, îmi e incredibil de dor de atingerea hainelor prin magazine. Îmi dau seama cât de ușor ne risipeam atunci atingerile și acum, când dezinfectez compulsiv totul, îmi e tare dor de chestia asta. Îmi e dor să îmbrățișez oamenii, mi-e dor să merg la spectacole, îmi e dor să nu îmi mai fie frică.
În perioada de pandemie mi-am dat seama și de oamenii importanți din viața mea. Deși am avut mai mult timp, sunt oameni pe care nu i-am sunat, și cu alții, cu care poate că nu am vorbit de ceva vreme, i-am sunat, am vrut să știu că sunt bine. Am mai triat din gălăgia prezențelor din viața mea.
O altă lecție de la începutul pandemiei a fost cea în care mi-am testat răbdarea cu un puzzle cu ”Sărutul” lui Klimt cu 1000 de piese, un puzzle pe care-l începusem acum doi ani și pe care îl abandonasem. Și, la un moment dat, se vorbea la TV de Italia și de 1 000 de victime pe zi, iar la una dintre știri apăruse cuvântul doar înainte de 1000. Și m-am uitat la puzzle-ul ăla de sus, terminat, care era de 1000 de piese și mi-am dat seama cât înseamnă numărul asta. Numai că nu erau piese de puzzle, erau oameni care aveau 1000 de povești – unii erau singuri, alții cu pisică, alții cu nepoți, alții cu prieteni, alții neînțeleși, alții vedete, alții extrem de iubiți, 1000 de oameni și nu mi s-a mai părut deloc puțin atunci când am făcut puzzle-ul și am văzut ce înseamnă numărul acesta.
La 15 ani ai fost selectată în competiția Miss România și, așa cum probabil ți s-a spus de atâtea ori, ești o femeie foarte frumoasă. Aduce frumusețea și dezavantaje?
Până să împlinesc 30 de ani ți-aș fi spus: Mulțumesc, dar eu nu mă consider frumoasă. Acum îți spun: Mulțumesc. Mă consider drăguță, nu știu dacă frumoasă, frumoasă e un cuvânt mare.
Cred că depinde de cum știi să te poziționezi. Dacă te bazezi doar pe asta, devine clar vulnerabilitate. Eu am vrut ca atunci când mă arată cineva cu degetul să zică, uite-o pe fata aia deșteaptă, mai mult decât uite-o pe fata aia frumoasă.
Cred că la un moment dat frumusețea înțeleasă ca stimă de sine și ca nivel de îngrijire e chiar o datorie. Sunt pentru acceptare și pentru a găsi frumosul în toată lumea, dar sunt și pentru ideea ca în reviste să păstrăm în continuare imaginea de frumos către care să tindem noi. Cred că există oameni frumoși și oameni care sunt simpatici, sociabili sau creativi. Dar cred că atunci când vedem o femeie frumoasă e bine să-i zicem că e o femeie frumoasă, e un plus al ei.
Frumusețea m-a ajutat pentru că oamenii se uită la ambalaj, ajung la conținut deschizând ambalajul și m-a încurcat atunci când a trebuit să găsesc niște modalități de a refuza niște compromisuri. Dar le-am găsit, am devenit mai puternică și apoi m-am obișnuit cu ideea de a avea acest curaj și de a trasa lucrurile foarte clar. Cred că frumusețea e importantă, dar nu cred că ar trebui să devină o obsesie și să ne gândim în fiecare zi doar la asta iar conținutul să fie gol.
Astăzi on-line-ul e plin de fotografii cu femei perfecte. Unele femei apelează la tot felul de filtre și photoshop, iar altele la foarte multe intervenții estetice. Tu ce crezi despre acest trend?
Trebuie să ai grijă de tine, dar nu cred în generația asta fabricată, de serie. M-am uitat la câteva domnișoare din acestea frumoase, influencerițe și arată toate la fel. Și toate postează despre ce mănâncă, cu ce se îmbracă. Pe Tik Tok sunt milioane de vizualizări la clipuri în care cineva taie o roșie și acei oameni sunt creatori de conținut. Nu cred în frumusețile astea la indigo și cred că după 10 ani va fi alta moda și se vor întreba de ce au făcut asta.
Dar cred și că oamenii se aleg. Lumea mea e frumoasă, pentru că am întâlnit oameni care îmi seamănă și atunci eu nu am nevoie de marea gălăgie dimprejur atâta vreme cât timp comunitatea mea e formată din oameni frumoși și buni, sau așa îi văd eu. Normal că e gălăgie în jur, dar să nu ne rătăcim.
Legat de asta, îmi amintesc de un moment foarte important în devenirea mea. Când eram mică erau niște fustițe de blugi cu volănașe și fiecare volănaș avea o dantelă albă. Și toate prietenele mele de joacă aveau fustița aia. De fapt, nu cred că exista fetiță din România care să nu o fi avut-o. Și le-am spus alor mei că vreau și eu, că are toată lumea. Și mama m-a dus într-un magazin unde erau doi pereți cu acele fustițe și încă alți doi cu alte haine din jeans. Mi-a luat jachetă, pantaloni, fustă din blugi, dar nu a vrut să îmi ia acea fustiță. Și am întrebat, Dar de ce nu îmi iei fustiță din aceea, că are și Ana, și Maria, și Elena? Iar mama mi-a zis: Încearcă să găsești una care îți place ție. Tu îmi spui că vrei fustița aceea nu pentru că îți place ție, ci pentru că au și X și Y. Dacă mi-ai fi spus îmi place fustița aceea și vreau și eu nu era nicio problemă, dar tu o voiai pentru că o aveau și celelalte fete. Găsește-ți fustița care îți place ție și poart-o pe aceea. Mama mi-a spus că în viață nu trebuie să alegi doar ceea ce îi face pe ceilalți fericiți. Și pare un joc de copii, dar țin minte fustița aceea, și, mai limpede decât orice, lecția învățată, de ce nu am avut.
Ultima carte a Evelinei o puteti comanda online aici, iar pe frumoasa scriitoare o puteți găsi pe site-ul https://evelinepauna.ro/ pe pagina de Facebook.
Foto: arhiva personala a Evelinei