Cuvintele produc ceva în noi, cuvintele leagă prietenii, dezleagă iubiri, urnesc lumea într-o direcție sau alta – interviu cu poeta și profesoara Anca Boldea

A scris prima poezie înainte să meargă la școală, a terminat două facultăți, două mastere, iar acum urmează un doctorat. După opt ani de lucrat într-o multinațională și în alte firme s-a decis să-și urmeze vocația – să devină profesor de limba și literatura română și de limba engleză pentru copiii din clasele de gimnaziu și de liceu. Ca pasiuni, pe lângă poezie, iubește drumețiile, călătoriile și pictura. Am stat de vorbă într-un interviu online cu poeta și profesoara Anca Boldea, despre felul în care și-a ales profesia (sau mai degrabă despre cum profesia a ales-o pe ea), despre provocările cu care se confruntă elevii în perioada de izolare, dar și despre cartea ei publicată, Bold în inimă.

Anca a absolvit Facultatea de Litere și pe cea de Limbi Străine, apoi a urmat un master în Teoria și practica editării și un altul în Studii interculturale anglo-americane, iar acum este la doctorat la Universitatea din București, anul II. Spre sfârșitul facultății, ca orice tânăr atras de mirajul companiilor multinaționale, s-a angajat într-una.

De ce ai ales ca la sfârșitul facultății să lucrezi într-o multinațională și nu să devii profesor?

O colegă de grupă se angajase într-o multinațională și noi, fetele care stăteam în căminul studențesc, am observat că devenise foarte elegantă. Pe vremea aceea, nu oricine avea o poșetă sau pantofi de firmă. Am întrebat-o cu ce se ocupă și mi-a spus că se angajase la o companie americană. Peste câteva luni de la această discuție, la noi în facultate au venit cei de la această companie cu oferte de muncă, iar colega cu care discutasem m-a încurajat să depun și eu CV-ul. Am depus, dar au trecut cinci luni până când m-au sunat, apoi au urmat alte câteva luni cu interviuri, fără să se concretizeze ceva. Între timp, am continuat pe drumul meu cu învățământul. M-am dus la examenul de titularizare, dar într-o zi m-a sunat managerul de la firmă și mi-a zis: te rog frumos să nu te duci în învățământ pentru că vei fi angajată la noi. M-a entuziasmat salariul și am lucrat aproape șase ani pentru ei, în echipa Canadei și apoi pentru Franța.

Apoi am lucrat pentru două companii românești. Mi se părea că lucrând cu străinii, nu eram deloc ancorată în lumea noastră economică. Cam un an de zile am fost în vânzări la o companie de site-uri web și apoi m-am dus într-o agenție de publicitate unde am coordonat două echipe.

După opt ani de lucrat în companii mari și mai mici te-ai decis totuși să te reîntorci în învățământ, la pregătirea ta inițială. Ce te-a determinat să iei decizia?

Mi se părea că nu mă regăsesc în activitățile pe care le aveam. Între timp am avut un accident și o perioadă nu am mai putut lucra. Iar tata a venit cu o idee. Mi-a spus: Dacă tot te-ai pregătit o viață întreagă pentru domeniul acesta, al învățământului, de ce nu o iei pe această cale? Mai erau vreo trei luni până la examenul de titularizare, așa că mi-am descărcat bibliografia pentru examen, mi-am luat cărțile și am început să învăț. Când ceilalți se distrau la mare, eu eram cu cartea în mână. Și am reușit să iau examenul cu o notă mare, ocupând un loc de suplinitor. Primul liceu la care am predat a fost Colegiul Național Gheorghe Șincai. M-am simțit foarte bine acolo, dar nu am putut rămâne pentru că era un post de suplinitor, iar suplinitorii sunt nevoiți să plece după ce titularul se întoarce la post. Acum sunt profesor titular la un liceu teoretic, din Ilfov.

Deja au trecut cinci ani de când ești profesor de limba și literatura română și de limba engleză. Simți că asta e ce trebuie să faci? Te vezi predând toată viața?

Îmi place foarte mult ce fac. Dintotdeauna mi-au plăcut cei mici, mai ales adolescenții. În copilărie adunam toți copiii de la bloc – aveam niște scăunele mici și o măsuță la care ne jucam –  și îi întrebam: Tu ce nu ai înțeles azi la școală? Dar tu? Și ce nu înțelegeau le explicam eu. De copil îmi făcea plăcere să le explic celorlalți, să-i fac să înțeleagă.

M-ai întrebat dacă mă văd predând toată viața… Viața omului e lungă și nu pot să spun acum dacă rolul acesta, de profesor, va fi pe viață. Dar mi-ar plăcea să pot să trăiesc din asta și să fiu bucuroasă cu ceea ce fac o viață întreagă. Da, mi-ar plăcea să rămân în domeniul acesta. Nu mă văd schimbând domeniul prea curând.

Cum ți se par copiii din ziua de azi?

Ei reprezintă copilul universal. Îmi amintesc de mine, de noi. Sunt multe voci care spun că nu se mai compară generațiile actuale cu cele trecute. Dar eu cred că sunt aceeași copii dintotdeauna, cu aceleași bucurii, cu aceleași tristeți. Spre deosebire de noi, ei sunt conectați la tehnologie mult mai mult și nu mai au răbdare să descopere lucrurile, așa cum aveam noi. Ei trăiesc într-un iureș, într-o viteză. Vor ca lucrurile să se întâmple repede. Renunță mai ușor dacă nu obțin rezultate rapid. Trebuie să-i motivezi întruna. Ca să facă un anumit lucru, trebuie ca mai întâi să-i vadă scopul. Noi nu aveam nevoie de explicații. Pur și simplu făceam, fără să punem întrebări.

Cum se desfășoară orele în perioada de izolare?

Țin cursurile pe Zoom și pe Teams. Mă conectez conform orarului și predau timp de 40 de minute fiecărei clase. Facem multe exerciții de recapitulare în perioada aceasta și interacționez cu toți, ca să nu-l pierd pe vreunul pe drum. Mi-am cumpărat un flipchart, am o tablă – white board – pe care scriu, și activitatea se desfășoară la fel ca în sala de curs. E trist totuși că sunt câțiva copii care nu au calculator, mobil ori conexiune la internet, dar se fac eforturi pentru a se remedia și acest handicap.

Îți place să scrii poezii. De când a început pasiunea ta pentru poezie?

De când am început să scriu. Conform spuselor mamei, am fost destul de precoce: am început să vorbesc devreme, înainte să încep școala știam deja să scriu și să citesc. Una dintre primele mele poezii s-a numit Ghiocelul – era vorba despre un ghiocel care ieșise de sub nea victorios și celebra viața.

Mulți spun că este doar har de la Dumnezeu, dar talentul e cultivat, iar aici ar trebui să-i mulțumesc și învățătoarei mele. Ca dovadă că orice pedagog are un impact asupra vieții copilului, învățătoarea noastră ne punea să extragem expresiile frumoase din lecturile noastre și să le scriem într-un caiet numit  vocabular. În felul acesta, creierul a dobândit noțiunea de frumos creat prin cuvânt. Iar cuvintele produc ceva în noi – cuvintele leagă prietenii, dezleagă iubiri, urnesc lumea într-o direcție sau alta. Ele sunt foarte importante.

În clasa a doua aveam deja caiete cu poezii și curând mama a decis să mă ducă la Palatul Copiilor din Galați. Părinții contribuie, alături de profesori, la dezvoltarea copilului. E important să înțelegi înclinațiile copilului tău și să-l ajuți să-și cultive pasiunile. Și orice copil are o înclinație către ceva.

Așa am ajuns la doamna Lepădatu care avea o legătură cu lumea concursurilor școlare, literare și nu numai. A început să trimită poeziile mele la diverse concursuri – Festivalul de poezie Mihai Eminescu, Concursul de poezie George Bacovia, Festivalul de poezie Costache Conachi etc. La început am primit mențiuni, iar apoi am început să câștig premiul 2, premiul 1 și apoi premiul cel mare. Am intrat într-un proiect numit Scriitori și plasticieni pentru mileniul III. În liceu am participat la un concurs național de poezie ce avea loc în București (nu-mi amintesc acum denumirea lui) și la premiul cel mare se oferea un telefon mobil marca Samsung, cu clapetă (eram una dintre puținii care aveau la acea vreme un telefon mobil; nici nu aveam pe cine să sun). Și bonus a fost o apariție la emisiunea Tonomatul DP 2  a lui Cătălin Măruță, unde am citit două poezii și tot atunci am luat masa și cu actorul George Mihăiță, la localul său, Jos Pălăria.

Apoi am început să mă dezvolt. Am fost primită în cenaclul literar Noduri și Semne din Galați, denumit așa după celebrul volum al lui Nichita Stănescu și am început să public în antologii precum Scriitori la castel și în reviste literare precum: Dunărea de Jos, Dacia literară, Flacăra lui Adrian Păunescu, Antares, Porto-Franco, Colinda etc.

Cum ai reușit să publici primul tău volum de poezii, Bold în inimă?

S-a întâmplat anul trecut, în preajma Crăciunului, când prozatorul gălățean Ion Avram mi-a propus  telefonic: Anca, nu vii să mai citești și tu la Noduri și semne din poeziile tale? Nu mai aveam acest exercițiu al cititului, scriam poezii și le țineam în sertar, așa că am avut ceva emoții. După ce am citit câteva dintre textele mele, mi-a zis: Dar nu ai vrea totuși să scoți un volum? Și atunci s-au legat lucrurile cu Fundația Antares din Galați și am printat acest volum, în care sunt adunate o parte dintre poeziile mele. Le sunt recunoscătoare lui Ion Avram, lui Ion Zimbru, lui Victor Cilincă, lui Corneliu Antoniu și celorlalți scriitori prezenți la cenaclu. Fără ei, acest volum nu ar fi existat acum în Biblioteca Națională. Volumul are grafica realizată de cunoscutul grafician de carte Florin Afloarei. Încă nu am reușit să o lansez din cauza pandemiei, dar recent am primit o invitație de la Biblioteca V.A. Urechia din Galați.

De ce scrii poezie și ce te inspiră să scrii?

Ca scriitor, simți la un moment dat că ești încărcat mental și sufletește și trebuie să valorifici acele trăiri, să faci ceva constructiv din ele, ceva care să dăinuie. În momentul în care scriu un text încep să mă simt mai bine. E ca și cum aș scoate ceva din mine, ceva care mă chinuie dacă nu-i dau curs. E o formă de terapie. Poezia te ajută însă să transformi acele sentimente, încât să nu fie chiar atât de transparente. Poezia e totuși o joacă, izvorâtă din fantezie.

Ai călătorit foarte mult. În câte țări ai fost și ce locuri, experiențe te-au impresionat cel mai mult?

Nu am numărat în câte țări am fost. În călătoriile prin Europa am pornit cu un avantaj. În primul an de facultate am primit un e-mail pe grupul celor de la Facultatea de Litere, în care scria că se organizează o călătorie în Kırșehir, Turcia. Se căutau tineri între 18 și 30 de ani pentru un proiect Erasmus cu denumirea Working with your magic hands. Acolo am cunoscut tineri din toată Europa și m-am trezit făcând covoare, oale, împletind brâuri. Acesta a fost un prim proiect, după care au urmat multe altele.

Îmi amintesc de cel din Linz, Austria – se numea Tanz der kulturen și acolo ne-am dus să-i învățăm pe ceilalți tineri europeni dansurile noastre tradiționale – Perinița, Brașovenca – și ceilalți ne-au învățat la rândul lor dansurile lor.

O altă călătorie interesantă a fost în Armenia. Când am ajuns la graniță, armenii nu înțelegeau scrisul de pe actele noastre (ei au un altfel de alfabet) și mă simțeam de parcă eram în altă dimensiune: erau toți bruneți, cu ochii negri, îmbrăcați în negru, iar eu eram blondă și lângă mine era mereu un norvegian cu ochii albaștri. Oriunde treceam pe stradă, ne opreau și ne fotografiau, iar pentru conexiune la internet mergeam la Internet café.

Între timp am ajuns și în țări precum Anglia sau Franța, unde am stat mai mult timp. Europa am văzut-o în principiu prin proiecte de tipul Youth Exchange și îi încurajez pe cei care au până în 30 de ani să participe. Am învățat multe lucruri din astfel de schimburi de experiență și am legat prietenii în toată Europa.

Am ajuns cu familia sau singură și în locuri exotice precum: India, Bali, Republica Dominicană, Africa de Sud, Brazilia, Argentina, dar și în America (Miami), în China (Hong Kong), Australia. Mai am multe țări de văzut. Sper ca viața să continue să îmi ofere astfel de experiențe.

Ce fel de turist ești?

Acum sunt un turist precaut. Înainte nu am fost așa, dar am avut parte de aventuri care m-au făcut să devin prudentă. În Australia de exemplu, majoritatea insectelor, arborilor, plantelor sunt periculoase pentru un european. Țin minte că era un arbore ale cărui frunze erau otrăvitoare și te puteau paraliza dacă ajungeau în contact cu pielea. Chiar și din cauza soarelui puternic de acolo te poți întoarce cu afecțiuni ale pielii dacă nu te protejezi. În Africa, în Parcul Național Kruger, am pornit în safari, printre animale sălbatice, cu mașini descoperite. Seara nu era indicat să ieși pe stradă pentru că riscai să fii atacat și jefuit, așa că ne grăbeam să ajungem la hotel înainte ca soarele să apună. Sunt niște lucruri de care trebuie să te păzești și eu sfătuiesc pe toți cei care se aventurează în țări exotice să citească mult despre ele înainte. Să țină cont de specificul fiecăreia în parte, ca să nu facă greșeli.

În perioada asta de izolare, atunci când nu predai elevilor, îți place să faci sport. Cum crezi că ajută mișcarea?

În general, îmi place să fac drumeții pe munte, să practic yoga și pilates. În perioada asta de stat în casă, instructorii și-au transferat orele în online și sunt câteva clase la care particip în mod constant dimineața și seara. Îmi place să fac sport. Consider că sportul e sănătate curată, te menține în formă și până la urmă e frumos să fii frumos, să fii sănătos, să-ți placă cum arăți. Toate lucrurile acestea contribuie la bunăstarea ta și a celor din jur. Și ei se bucură când au în preajma lor un om optimist, echilibrat atât fizic, cât și mental.

O altă pasiune de-a ta este pictura. Picturile tale sunt vesele și ne fac să zâmbim. Ce loc a avut și are pictatul în viața ta?

Când eram la liceu, le-am spus părinților că vreau să mă înscriu la Școala de Artă din Galați și am urmat timp de trei ani cursurile acestei școli – specializare pictură în ulei. Am mai pictat din când în când, iar acum, cu perioada aceasta de izolare m-am reapucat serios. Îmi place să abordez subiecte care să trezească în oameni optimist și bucurie.

Cum e pentru tine perioada aceasta de izolare?

E și bine, dar e și rău. E bine pentru că am mai mult timp pentru familie, am vreme pentru pictat, scris și pentru lucrarea de doctorat. Dar e rău pentru că eram obișnuită să ies, să socializez. Nu mai fac lucrurile acestea și cred că majoritatea oamenilor simt la fel. Ne lipsesc plimbările în parc, călătoriile, îmbrățișările. Mie îmi lipsesc copiii de la școală și, chiar dacă mă conectez online e diferit tipul de  interacțiune. Oricum, sunt recunoscătoare că avem această tehnologie care ne permite totuși să ne vedem cu oamenii dragi, chiar dacă nu-i atingem.

Ești profesor, poet, faci sport, călătorești și mai și pictezi. Cum reușești să faci toate lucurile, care e secretul?

Mie nu-mi place să pierd timpul. Nu mi-a plăcut niciodată. Întotdeauna încerc să-i dau un rost fiecărui minut și să fac ceva – să învăț ceva nou, să mă dezvolt într-o direcție, să cunosc oameni noi, să creez ceva. Nu-mi place să stau.

Și iarăși îmi doresc ca după mine să rămână ceva, să nu trăiesc așa, în virtutea inerției. Mă gândesc automat și la momentul în care nu voi mai fi fizic. Nu aș vrea să rămân în memoria celorlalți ca un om care nu a făcut nimic pentru nimeni sau pentru el. Îmi doresc și mă străduiesc să construiesc ceva durabil.

Sper să am suficientă forță creatoare încât să nu treacă neobservat ceea ce fac – dar asta presupune  multă muncă. Așa cum spun toți scriitorii recunoscuți, cuvântul de bază este muncă, disciplină, nu neapărat talent. Citeam zilele acestea despre Liviu Rebreanu. Despre el se zice că se așeza în fiecare seară la birou și scria timp de patru-cinci ore, fie că avea chef, fie că nu. Și Tudor Arghezi mărturisea la fel. Îți trebuie și slova de foc – inspirația divină, un talent care vine de undeva în mod inexplicabil, dar și slova făurită. Trebuie să muncești, să cioplești. Și eu tai din text și câteodată mi se pare că nu tai suficient și tot timpul mi-e teamă că poate ceea ce a rezultat nu e îndeajuns de șlefuit. Contează să nu-ți fie frică de critică. Bineînțeles că ea poate fi și distuctivă, să îți ia elementul de originalitate, dar în același timp, dacă mai mulți îți spun că ar trebui totuși să revizuiești un text, poate că ar trebui să te mai gândești.

Cum vezi tu arta? Ce semnificație îi atribui?

Sunt puțin dadaistă. Pentru dadaiști regula era că nu era nicio regulă! Arta tocmai de aceea e frumoasă, că îți oferă libertate totală. Poți să mergi în ce direcție vrei tu, dar va fi acea direcție apreciată peste vremuri de oamenii care vor intra în contact cu opera ta?

Vincent van Gogh, de exemplu, a vândut în timpul vieții o singură lucrare și de aceea s-a străduit să supraviețuiască, trăind în mizerie, nevăzut și neapreciat. Acum este unul dintre cei mai valoroși artiști plastici ai lumii. Pe toți ne impresionează tablourile lui cu floarea-soarelui, cu galbenul lui minunat. Ne place, vibrează în noi.

Datoria artistului este să planteze semințele artei sale. Numai timpul va dovedi dacă ele au fost fertile sau nu. Dacă din ele au crescut arbori spre cer sau au dispărut sub pământ, în anonimat. În prezent, eu sunt un modest plantator, conștient de munca ce-l așteaptă, asumat și conștiincios.

Spune-le și prietenilor tăi:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin

Spune-le și prietenilor tăi:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin

Spune-mi părerea ta

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest formular colecteaza numele, e-mailul si continutul dvs. pentru a putea urmari comentariile introduse pe site. Pentru mai multe informatii, verificati politica noastra de confidentialitate, unde veti primi mai multe informatii despre unde, cum si de ce stocam datele dvs.