”Dacă aș rămâne fără înot, nu aș ști ce să fac, pentru că nu mă identific cu nimic altceva.”, mi-a mărturisit Brîndușa Cacovean la o cafea.
Am cunoscut-o pe Brîndușa prin intermediul unui colege de birou. Mi-a povestit despre ea ca a fost campioană națională la înot și că anul acesta a luat locul doi la proba Olimpic ștafetă la Transfier, al doilea cel mai dificil triatlon din Europa. Adițional, îi antrenează pe cei care vor să participe la competițiile de triatlon, dar și pe cei care doresc să învețe să înoate, în cadrul clubului Seven Sport Club.
Povestea de viață a Brîndușei este cu adevărat specială. La cei 28 de ani, a învățat deja cele mai importante lecții: cea a perseverenței, a eșecului, dar mai ales, cea a reinventării.
Prima experiență cu apa a avut-o în jurul vârstei de 5 ani, la mare. Prin prisma unui joc făcut cu părinții, a căzut cu capul în apă, nereușind să revină singură la suprafață. Nu s-a alarmat nicio secundă; relaxată își exercita atribuția cea mai importantă: descoperirea de nou. În schimb, mama ei s-a panicat destul de tare și i-a promis că la întoarcerea în Alba Iulia o să o înscrie la un curs de înot.
Ai mei m-au dat și la karate, și la dansuri, dar nu s-au lipit de mine. În schimb, cu înotul am rezonat. Nu voiam să mai fac nimic altceva; nici să mănânc, nici să ies afară. S-a transformat foarte repede în pasiune. Dacă alți copii ieșeau să se joace în fața blocului, eu eram la ora de antrenament.
Întâmplarea a făcut ca ea sa fie într-o grupă cu trei copii care erau mai mari decât ea cu 5-7 ani și care intraseră deja în nișa de performanță. Își dorea foarte mult să ajungă ca ei, să înoate pe culoarul de performanță. Timp de patru ani acești copii mai mari au fost modelul ei. Iar primul mentor a fost chiar antrenoarea, care “a simțit la ce probe să ne înscrie pe mine și pe colegii mei. Ce a funcționat mai mult la mine față de restul, cred că a fost ceva nativ; nu simțeam că mă epuizez în timpul antrenamentelor, abia așteptam să văd ce imi este pregătit cu fiecare ocazie.”
În primii ani de înot se ducea de trei ori pe săptămână la bazin, apoi de cinci ori, iar ulterior a alternat orele de înot cu cele de atletism și gimnastică.
Brîndușa a câștigat pentru prima oară naționalele în 2007.
Ambiția ei de a câștiga a început să fie pregnantă cu doi ani înainte, atunci când a ieșit de patru ori pe locul patru la o sutime de secundă de locul trei. Atunci a fost o perioadă în care a vrut să se lase de înot. Dar în acel moment antrenoarea a făcut un târg cu ea: i-a propus ca timp de un an de zile să nu participe la nicio competiție, și apoi, dacă la primul concurs la care mergea nu câștiga, putea să se lase de înot.
În perioada 2007-2009 a câștigat titlurile de campioană națională la categoria Juniori 1 și Juniori 2, iar apoi a prins și un concurs la seniori, unde a nimerit cu Camelia Potec în serie.
Brîndușa a fost prima fata care a câștigat naționale de înot din județul Alba, la probele scurte. Însă, atunci când televiziunea orașului i-a luat un interviu nu s-a simțit confortabil, ea fiind genul de sportiv foarte introvertit.
“Nu înțelegeam de ce mă felicita lumea. În sportul acesta nu prea știi cum să comunici cu oamenii, să ceri ajutor, pentru că ești tu cu tine, cu capul în apă. Ești și mai izolat decât la restul sporturilor individuale.“
Nu se simțea confortabil atunci când în autobuz, de exemplu, lumea o recunoștea. Și nici atunci când la școală trecea pe lângă panoul sportivilor, unde în frunte era poza ei.
Înotul nu este un sport foarte scump, dar nu este nici cel mai ieftin. Brîndușa a avut parte de tot sprijinul părinților ei, Cornel și Claudia, și de cel al bunicilor, Tiberiu și Maria (aceștia fiind cei mai înflăcărați suporteri). La acea vreme, campionii naționali la înot nu erau plătiți. În schimb, existau cheltuieli de transport, cazare, masă, costume speciale de înot (un costum ține cel mult jumătate de an), căști, ochelari și taxe de înscriere.
În 2009 însă, un accident la umăr petrecut în timpul antrenamentului a determinat-o să-și încheie performanța sportivă mult mai devreme decât și-ar fi dorit. Imediat după acel episod, Brîndușa și-a continuat antrenamentele, pentru că-și dorea să participe la un concurs important în București, având ca target doborârea recordului național. În timpul concursului i s-a blocat brațul în apă. A continuat să înoate și a luat locul doi. Dar vestea pe care a primit-o ulterior de la doctori a fost unanimă: trebuia să renunțe la înotul de performanță. Inițial nu a acceptat răspunsul lor, a încercat să se mai antreneze în bazin, dar avea niște dureri crunte. Atunci a realizat că trebuie să pună punct carierei de înotătoare de performanță.
“Am intrat în depresia sportivului. Nimeni nu putea să vorbească cu mine în intervalul în care aș fi avut teoretic orele de sport. Până când, la un moment dat, tata m-a dus la o oră de atletism cu un domn, profesorul Ilie Cioca, căruia toată viață o să-i mulțumesc. Avea 70 de ani la vremea aceea și când mi-a spus că trebuie să alergăm pe un deal, acolo, în Alba, în aroganța mea, l-am subestimat. Dar când mi-am dat seama că eu nu sunt în stare să alerg nici până la jumătatea dealului și că el deja se întorcea glumind pe seama noastră, atunci a fost punctul în care m-am dus acasă și l-am întrebat pe tata când mai merg la ore. Faptul că eu aveam 17 ani, iar dânsul 70 ani și eu nu puteam să țin pasul, a fost o chestie care m-a motivat. Cred că asta mi-a lipsit în perioada aceea, să am un target, o motivație. Am făcut împreună antrenamente până când am intrat la facultate. Era profesor de educație fizică la Liceul Militar din Alba. Făcea 1000 de flotări, tracțiuni și genuflexiuni pe zi. M-a provocat foarte tare și am început să trag zilnic. Încă mai aleargă și azi, e campion balcanic. Este cel mai inpirațional sportiv pe care l-am întâlnit vreodată.”
Cariera ei de înotătoare de performanță se terminase, dar începea cea de antrenor. Brîndușa a devenit, inițial, instructor de înot, încă de la 16 ani, din timpul liceului. Se crease un mini efect Popovici, în care copiii începeau să meargă la bazin, având-o pe ea drept model.
“M-am trezit la un moment dat cu Răzvănel, primul meu cursant de patru ani. A fost o provocare, pentru că mă convingea foarte ușor să cedez, dar pe care, spre mândria mea, l-am învățat să înoate și bonus să mănânce fructe. Ușor-ușor au venit și alți copii. Cumva cred că m-a ajutat că am pornit de la vârsta aceea. Dacă porneam la peste 20 de ani, nu cred că aș fi avut răbdare cu copiii. Eram și eu pe atunci tot un copil, aveam flacăra aceea să stau cu cei mici, să-i înțeleg. Mi-am format maleabilitatea în acea perioadă. Oricum, copiii mi se par cea mai grozavă resursă pe care pot să o aibă oamenii mari în jurul lor și pe care, din păcate, o cam pierd din vedere.”
Brîndușa a urmat în paralel Facultatea de Educație Fizică la Sibiu și pe cea de Științe Economice la Alba Iulia (la distanță) și s-a angajat la un club sportiv din Sibiu. La respectivul club muncea foarte mult, avea undeva la 1000 de copii pe săptămână (toate grădinițele și școlile din Sibiu și din împrejurimi). Erau zile în care nici nu avea pauză.
În acest context, nu mai avea timp să se antreneze. A luat parte la concursurile universitare de înot, dar a avut din nou dureri la umăr. Conștientă că la înotul sportiv de performanță nu mai are nicio șansă, Brîndușa și-a pus în minte un nou obiectiv – să ia parte la Transfier, în regim de ștafetă, astfel deschizându-i-se porțile înotului în ape deschise.
Până acum ai luat locul doi, respectiv locul trei la Transfier și ți-ai pus un target: ca până la 30 de ani să-l câștigi neapărat. Cum a fost însă prima ta participare la concursul Transfier, acum 5 ani?
Aveam 23 de ani pe atunci ani și am fost în echipă cu alți doi colegi: eu am predat prima ștafeta, după 1,9 km de înot, apoi o colegă a avut proba de bicicletă – 45 kilometri urcare până la Bâlea și 45 kilometri coborâre, iar cel din urmă a avut proba de alergare – 20 kilometri și peste 300 de scări la final.
Când am ajuns, m-am simțit ca o așchie pe lângă niște bolovani; ceilalți concurenți erau toți bărbați foarte solizi. Eram înconjurată de 400 de oameni și nu înțelegeam de ce pleacă toți deodată; eu veneam cu background-ul în care fiecare avea culoarul lui. În plus, era o apă de 17 grade pe care n-am mai experimentat-o până atunci. Văzându-mi teama din privire, țin minte că o persoană foarte importantă mi-a spus: ,,doar ultima să nu ieși”, apoi a râs și m-a îmbrățișat. A funcționat, am ieșit a douăzeci și patra din apă.
Odată cu venirea pandemiei Brîndușa și-a schimbat la 180 de grade parcursul profesional, dar asta nu a durat decât un an.
“M-am mutat în București, unde la îndemnul unor prieteni buni am ajuns să lucrez la o firmă de IT. Acolo am realizat că eu nu pot să lucrez cu oamenii mari decât în apă. Mă transformasem într-un roboțel. Dar cel mai mare destabilizator pentru mine a fost traficul, nu înțelegeam de ce fac o oră ca să ajung până oriunde în București.
De doi ani lucrezi la Seven Sport Club, care se ocupă cu pregătirea sportivilor pentru Triatlon, respectiv TriKids, unde tu predai înot atât adulților, cât și copiilor. Povestește-ne puțin despre acest club sportiv și cum au fost pentru tine acești doi ani.
Seven Sport Club este cel mai complex club sportiv din România, din punctul meu de vedere, asigurând pregătirea atât a copiilor, cât și a adulților pentru înalta performanță, dar și la nivel amator. Funcționează cu 4 secții: cea de natație, cea de atletism, cea de ciclism și cea de tritlon. Suntem 6 antrenori, plini de entuziasm și de dorința de a ajuta cât mai multe persoane, indiferent de vârstă, să își îndeplinească obiectivele.
Seven Sport Club a luat naștere din dorința de a aduce un plus de valoare în lumea sportului românesc. Pe parcursul anilor am reușit să formăm o comunitate puternic închegată, cu valori și principii comune, în care predomină relațiile de prietenie.
Unul dintre fondatorii clubului, Flabio Carmona este head coach-ul, un cubanez foarte expansiv. Flabio a fost profesor universitar și coordonatorul echipei naționale de triatlon din Cuba. În plus, e antrenor certificat IronMan. Ar putea să-ți vorbească despre orice legat de triatlon, nutriție, aspecte psihologice și nu numai, cel puțin o săptămână, să facă glume și, în același timp, să le mai răspundă altor două persoane. Este 20/24 de ore multitasking.
Doar stând lângă el am învățat de cel puțin de 10 ori mai mult decât m-au învățat anii mei de performanță și facultatea. Mi se par incredibili acești doi ani; doar să stau lângă el și să văd cum gestionează situațiile, cum predă antrenamentele. Dacă fac o paralelă între mine, cea de acum (care predă antrenamente în genul lui Flabio) și eu, de când eram la Sibiu, este cu totul altceva.
Am avut parte și de rezultate foarte bune cu elevii mei. Nu cred că m-am bucurat vreodată eu pentru mine așa cum m-am bucurat anul acesta, când i-am văzut pe cei pe care i-am antrenat că au participat pentru prima oară la Transfier și că au terminat probele cu rezultate foarte bune, cu zâmbetul pe buze și cu dorința de a se înscrie și anul viitor, completând și cu alte curse.
Ce semnifică înotul pentru tine?
Eu dacă aș rămâne fără înot, nu aș ști ce să fac, aș rămâne fără mâini și fără picioare. Nu contează dacă îl practic eu sau îi antrenez pe alții, este irelevant, dar nu mă identific cu nimic altceva, cu niciun alt sport sau domeniu. Locul meu preferat este pe marginea bazinului. Iar dacă ar fi să aleg un loc al meu ideal unde aș vrea să trăiesc ar fi undeva la munte, dar neapărat să fie un lac în apropiere.
Cum te simți atunci când înoți?
Vorbesc foarte mult eu cu mine. Ies obosită, dar sincer, chiar mă distrez când înot. Aș minți să spun că nu există și momente de suferință sau cumpană, dar pentru mine este mereu în combinație cu distracția. Sunt și mă simt ca și un copil în acele momente. Când înot în concursuri, de exemplu, mi se pare genial. E momentul meu, practic cele 20-30 de minute, cât durează proba respectivă fac cât o lună de vacanță pentru mine.
Care sunt planurile tale de viitor?
Profesional, să ajut atât copiii, cât și adulții să se dezvolte. Să vină de plăcere la orele de înot, iar pentru persoanele care au avut parte de experiențe traumatizante vis-a-vis de apă, să fiu suportul care le arată că înotul chiar poate să fie jucăria preferată, chiar și a oamenilor mari.
Pe plan personal, îmi doresc să câștigăm Transfierul. Iar anul viitor vreau să merg cu ștafeta la absolut toate triatloanele din România. Mi-ar plăcea să înot și în ape înghețate, dar nu știu cum va reacționa umărul, condițiile sunt să înot în apa cu temperatura între 2-4 grade, costumul de neopren nefiind acceptat.
Pe plan sufletesc, dacă pot să spun așa, îmi doresc ca la un moment dat să am cel puțin un sportiv campion național la înot. Încă a rămas o rană mică deschisă și cred că astfel, prin realizarea aceasta, o să fie închisă.
Sursa foto: arhiva personala Brindusa Cacovean
