Posts Tagged ‘publicare’

A fi sau a nu fi scriitor

autor3Merita sa fii scriitor? In filmul Rebel in the Rye am gasit si intrebarea si raspunsul: Are you willing to devote your life to telling stories knowing that you may get nothing in return? And if your answer to that is NO, then you should go find something else to do, because you are not a writer.

Am vazut cu cateva luni in urma acest film, o biografie a vietii lui Salinger care arata cum este viata de scriitor de-adevăratelea. Inainte sa ajunga cunoscut, Salinger a primit refuzuri de la zeci de publicatii, dar cu toate astea, a continuat sa scrie. In orice conditii, chiar si pe front, in timp de razboi.

Pentru publicul larg insa, perceptia pe care o au asupra vietii de scriitor este un pic diferita. Isi imagineaza cel mai adesea urmatorul scenariu: Autorul se asaza intr-un sezlong, pe o plaja goala si contempla apusul de soare. Si exact in momentul ala, cand soarele preia forma unui punct rosiatic si se retrage linistit dincolo de linia orizontului, e lovit, brusc, de inspiratie. Prin urmare, ia pixul, caietul si se apuca de scris o ditamai capodopera, in doar cateva zile. Nici nu apuca bine sa dea forma finala a manuscrisului, ca si este sunat de directorul unei mari edituri care se arata extrem de interesat sa-i publice cartea.

Numai ca in viata reala lucrurile sunt un pic diferite. Situatia poate fi, de exemplu, in felul urmator: scriitorul sta inghesuit in metrou la 9 dimineata si aude o conversatie intre doi tineri. Este atat de absorbit de ce aude, de cei doi tineri, incat si-i imagineaza personaje demne de un roman. Si asta e momentul in care il loveste inspiratia. In termeni laici, inspiratia se traduce in tema romanului, cateva idei in linii mari despre ce ar vrea sa scrie.

Si gata treaba cu muza. Scriitorul ajunge acasa, isi ia laptopul in brate ori caietul cu foi albe si se apuca de scris. Si scrie in fiecare zi. La biroul frumos pregatit, in pat, in cafenea, oriunde apuca. Chiar si pe strada daca atunci ii vine vreo idee.

Oricat de mult si-ar dori ca in loc sa scrie, sa iasa in oras cu prietenii ori sa vada un film, stie ca trebuie sa continue manuscrisul. Si poate ca scriitorul a avut o zi buna sau din contra, una proasta. Cert e ca personajele romanului isi au propria lor viata, iar scriitorul are o datorie fata de ele. Trebuie sa continue povestea. Cum? Isi stabileste o rutina. 300, 400, 5000 de cuvinte zilnic. Fiecare scriitor decide cat timp aloca scrisului. Nu are nicio idee cand se asaza la masa de lucru? Nu e important asta. Se apuca de scris si ideile vin ele.

Scriitorul face toate astea timp de cateva luni, pana cand primul draft e gata. Dar nu e asta finalul. Urmeaza alte luni bune de rescris. De taiat, de corectat, de adaugat. Si de luat iar de la capat, de n ori.

Abia apoi autorul trimite manuscrisul la edituri. De cele mai multe ori primeste refuzuri sau niciun raspuns. Dar are incredere in lucrarea lui si invata un lucru foarte important: sa aiba rabdare. In asteptarea raspunsului, se apuca de un nou roman. Pana la urma a scrie este un exercitiu zilnic.

Merita tot efortul asta? Cred ca filmul Rebel in the Rye are raspunsul.

Despre cum m-am simtit la propria lansare de carte

IMG_9968-Edit

IMG_9500-EditSambata, 6 februarie, ora 16 fara 15.
Am intrat in Carturesti Carusel. De cate ori nu am fost in aceasta librarie frumoasa… iar acum arata total diferit. M-a intampinat la intrare o doamna draguta, PR-ul librariei, si m-a intrebat daca eu sunt scriitoarea, cea care urmeaza sa aiba lansarea in acea zi. Am raspuns (ca si cum ar fi trebuit sa ma gandesc de doua ori) ca da. Incercand sa aud urmatoarea intrebare, privirea mi s-a indreptat spre standul central. Era standul meu, aranjat cu carti. I-am spus doamnei ca revin intr-un minut si m-am apropiat de stand. Nu-mi venea sa cred. Vedeam pentru prima oara cartea mea, (In)decizii. Am pus mana pe ea. Senzatia pe care am trait-o nu o sa o pot explica in cuvinte. Nici acum, nici maine, si… poate ca niciodata. Un soi de gol in stomac, amestecat cu o caldura drept in inima. Si cu un tremurat al mainii atunci cand am intors prima pagina. Doamna de la PR a venit repede langa mine, mi-a prezentat standul, cum functioneaza statia, microfonul… da, urma sa vorbesc la microfon, pentru prima oara in viata mea. Am facut clasica proba 1,2 si mi-am dat seama ca vocea mea suna bine.
M-am intalnit cu dl. editor Ariesan si timp de o jumatate de ora am pus la punct ultimele detalii. Dl. editor imi tot repeta sa ma relaxez. L-am intrebat daca par emotionata sau stresata si mi-a raspuns: stresata. Atunci mi-am dat seama ca e bine sa iau o gura de apa.
Pe la 16.30 au venit si fetele care urmau sa vorbeasca despre mine la lansare. Simona imi spunea sa incerc sa zambesc, iar Stefana, ea imi zambea mie tot timpul. Tot pe la 16.30 au inceput sa vina si primii prieteni, primele rude. Si multe flori. Si complimente… despre rochie, machiaj ori coafura. Se apropia usor usor de ora 17 si peste trei sferturi din cei invitati nu sosisera. Imi verificam telefonul, iar cateva dintre mesajele pe care le-am primit „Cristina, imi pare rau, dar nu mai ajung la tine la lansare..” ma facusera sa simt un gol imens in stomac. Am mai baut repede niste apa si am incercat sa respir profund. La ora 17 fix, sala era pe jumatate plina. Ca la ora 17.10, sa fie toata sala plina. Sa fi fost in jur de 80, sau poate chiar 100 de oameni. Mi-a revenit inima la loc, iar dl. editor mi-a spus ca e momentul sa incepem. Si a facut dansul o deschidere frumoasa, si apoi au vorbit fetele, Stefana si Simona. Si mi-a placut ca au vorbit din suflet. Asa cum m-au cunoscut ele pe mine. Asa cum mi-au citit ele cartea. Ce le-a placut. Si s-au uitat spre mine tot timpul si mi-au zambit.
Imi disparusera toate emotiile brusc. Incepusem abia atunci sa privesc sala. Vedeam familia, vedeam prieteni, vedeam colegi, unii in fata mea, altii la etaj, mai erau si privirile a doi-trei curiosi din librarie si, cel mai important, am inceput sa ma bucur. Sa ma bucur ca sunt eu acolo, in fata a zeci de oameni, toti cunoscuti de-ai mei, oameni care au venit sa imi fie alaturi. Si sa ma bucur de Carturesti Carusel, locul unde nici nu visam sa imi fac lansarea. M-am bucurat atunci cand discursul fetelor s-a terminat, pentru ca, daca ar fi continuat sa vorbeasca asa frumos, cel mai probabil as fi inceput sa plang. Dl. editor a mai adaugat cateva cuvinte, dupa care mi-a lasat mie locul. Am luat microfonul cu incredere. Nu imi pregatisem un speech cap-coada. Mai mult structura. Cuvintele am sperat tot timpul sa imi vina atunci in minte. Si mi-au venit. M-am uitat la public si am inceput sa le spun… povestea cartii mele. Mi s-a zis ca vocea nu mi-a tremurat si ca am parut increzatoare. Altii mi-au spus ca am parut usor emotionata, dar ca emotiile fac bine.
Cum m-am simtit eu? Cea mai fericita. Pentru ca vorbeam din suflet. Sau poate chiar cu sufletul. Despre cea mai realizare a mea, despre carte. Despre o parte din mine. Iar atunci cand am fost spre final de discurs, mi-am dat seama… ca imi place tare mult sa vorbesc la microfon. Si ca as putea sa vorbesc despre cartea mea ore in sir.
Insa discursul se incheiase si trebuia sa ma pregatesc de sesiunea de autografe. M-am asezat pe scari si am semnat prima carte. Cum a fost? Mi se parea ca nu mai stiu sa scriu. Noroc ca mi-a venit in cap repede mesajul si mi-am amintit si ora de scris. Adica cea de caligrafie. Cineva inspirat din public mi-a adus un scaun si m-am asezat la masa. Am inceput oficial sesiunea de autografe. Din cauza emotiilor stiloul parea ca nu mai scrie, asa ca l-am inlocuit repede cu un pix obisnuit. Zeci de intrebari imi treceau prin cap: am semnat la fel pentru mai multe persoane? o sa le placa? daca am facut vreo confuzie de nume?
Dupa care am luat o pauza de cateva secunde. Atunci cand primul stoc de carti s-a terminat. Si abia atunci am inceput sa ma bucur si de momentul asta. Am inceput sa fac poze cu cei care imi cereau autografe, sa vorbesc cateva cuvinte cu ei… si uite asa a trecut o ora fara sa imi dau seama. La final ramasesera pe masa doar 10 carti. Le-am aranjat frumos. Mi-am pus pixul in geanta. Am mai privit o data locul. Sala era acum aproape goala. Dar plina. Cu tot ce umpluse acea sala timp de 2 ore: cu emotii, cu caldura, cu prieteni, cu zambete, cu glume, chiar si cu un pic de sosotit. Si cu un vis implinit.
6 februarie 2016. O declar cea mai frumoasa zi din viata mea.
IMG_9968-Edit

Cum sa gasesti o editura care sa iti publice cartea?

pozacarte2
Raspunsul? Insistand.
Atunci cand te apuci sa scrii prima data o carte esti foarte entuziasmat. Ai în cap subiectul. Poate si titlul. Dupa care te apuci de treaba. Te asezi in fata calculatorului ori a foii de hartie si te apuci sa scrii… cateva zile, cateva saptamani si tot asa, pana cand realizezi ca esti la ultima pagina si pui punctul ultimei fraze din carte. Si in acest moment iti pui si intrebarea: Unde o sa imi public eu cartea?
Iar daca vrei sa gasesti o editura care sa iti publice cartea pe banii lor, urmeaza pasii pe care i-am facut eu.

Pasul 1: Intocmeste o prezentare a carții (1-2 pagini) si un CV de autor. Daca ai si o recomandare (a unui scriitor sau critic literar) cu atat mai bine.

Pasul 2: Suna la edituri
Asa am inceput eu cautarea. Am sunat la peste 10 edituri. Mi-au dat adrese de genul office@editurax.ro si le-am trimis mail cu prezentarea cartii, manuscrisul propriu-zis si cu CV-ul de autor. Am avut surpriza ca doar un sfert dintre edituri sa imi confirme primirea email-ului (iar confirmarile au venit din partea unor secretare, nu a editorului). La telefon am avut parte si de raspunsuri de genul: “Dar ce d-onsoara, va asteptati sa publicam noi pe banii nostri, sa va scoatem noi din anonimat?”

Pasul 3: Daca pasul 2 nu merge… iti intrebi toate rudele, toti prietenii daca cineva stie pe cineva care lucreazs la o editura
(more…)