Un american pe Lipscani

steagamerican
Faptul ca avem romancute tare frumoase, toata Europa o stie, dar vestea se duse si se tot duse, pana in indepartata America. Si uite asa fusese convins americanul sa vina pe plaiuri mioritice, ca sa asculte balade romanesti, sa joace hora noastra draga si sa se infrupte din sarmalutele bine rumenite.
Si ca orice strain care se afla in vizita pentru prima oara in Micul Paris, orice promenada incepe… pe Lipscani.
5 lucruri l-au impresionat la fetele noastre in mod special și anume:
1. Romancutele merg pe strada ca si cum ar defila pe un podium, intocmai ca niste veritabile fotomodele.
2. Sunt slabe, au grija de corpul lor.
3. Se imbracă elegant, sofisticat si poarta tocuri inalte;
4. Merg pe strada adoptand o tinuta serioasa: nu zambesc, pentru a lasa impresia ca sunt greu de cucerit. Orice zambet le-ar face ușor vulnerabile.
5. Stabilesc contact vizual (eye contact) atunci cand poarta o conversatie.
Si cum pot fi vazute romancutele noastre, daca nu la terasele de pe Lipscani, ori la restaurantele bune, unde, conform marturisirii americanului nostru, gasești atata mâncare… ”parca ar fi fabrici de mancare”. Ei bine, remarcile strainului ma fac sa ma intreb… oare trebuie sa vina americanii ca sa ne spuna cat de frumoase sunt femeile din Romania?
Sursa foto: pixabay.com

De Ziua Europei

Anul acesta Ziua Europei a fost sarbatorita si la noi. In zilele de 9-10 mai, ARCUB, in colaborare cu Primaria Capitalei a organizat Festivalul Muzicilor de Fanfara, avand invitate 20 de formatii din 12 tari.
Daca pe data de 9 mai trupele invitate ne-au oferit reprezentatii in punctele cheie din capitala (Centrul Vechi, Parcul Cismigiu, Universitate ori Cercul Militar), pe data de 10 mai am asistat la o defilare spectaculoasa si mai apoi la show impresionat de patru ore cu muzica de fanfara.
Daca cei de la Historical Military Band din Turcia ne-au atras atentia prin costumele lor din vremea otomanilor, Bicycle Band din Olanda ne-a trezit interesul prin ideea lor originala de a-si sustine reprezentatia pe biciclete. Female Band din Polonia, o trupa alcatuita din fete de liceu, ne-a impresionat prin prezenta si dinamism, iar Music Band din Croatia ne-a adus zambetul pe buze cu interpretarea melodiei „Ai Se Eu Te Pego” intr-un stil original.
Pe tot parcursul spectacolului am avut parte de ritm, varietate (caci pe langa repertoriul clasic am avut pare si de orchestratii in voga din repertoriul international) si o atmosfera de sarbatoare.
O initiativa laudabila, care speram sa se repete si in anii viitori.

photo(38)

ACASA

acasa1
Astazi am fost sa revad casa in care am copilărit. Am descoperit aceeasi ulita neasfaltata, dar care acum era inghesuita de masinile tinerilor plecati la munca in strainatate. Am regasit aceeasi casa primitoare, dar cu peretii coscoviti. M-a intampinat aceeasi gradina plina de trandafiri, aceeasi magnolie din dreptul ferestrei, insa cu un alt parfum. Biblioteca tatalui in care pierdeam sirul zilelor citind Ciresarii ori Cei trei muschetari era acum ticsita cu tratate de filozofie. Pianul nu ma mai astepta sa descifrez noi acorduri, fiind dezacordat si plin de praf. Mansarda in care ma furisam pe ascuns pentru a descoperi obiecte vechi si pline de mister, mi s-a parut goala si anosta.
Leaganul in care in trecut simteam ca pot zbura, astazi doar m-a leganat usor.
Ce a mai ramas la fel? Acelasi cer plin de stele, acelasi miros de iarba proaspat cosita…
Si ma apasa atat de tare o intrebare fara raspuns: Ce s-a intamplat intre timp? Sa fie de vina copilaria pierduta, acea perioada, singura de altfel, in care am fost cu adevarat fericiti?
Si oare ce a mai ramas in mine, din cea care alerga, atunci, cu zambetul pe buze pe ulita prafuita si neasfaltata?

Sursa foto: pixabay.com

Un alt mod de a privi arta: Slow Art Day

Pe data de 12 aprilie in intreaga lume se celebreaza arta; arta privita pe indelete si cu rabadare. Conceptul Slow Art este urmatorul: in aceasta zi, oamenii de peste tot din lume viziteaza muzee ori galerii de arta si privesc 5 opere de arta atent selectate, alocand un timp de 10 minute fiecarei lucrari in parte; la finalul celor 50 de minute se intalnesc cu totii la masa pentru a discuta referitor la experienta la care au luat parte si impactul avut asupra fiecaruia dintre ei. Acest concept reprezinta o terapie, o modalitate de relaxare, o meditatie. Ne aflam intr-un secol al vitezei, in care fiecare lucru este facut in graba, fapt ce ne sporeste starea de stres si anxietate. Acest concept, de Slow Art, se bazeaza pe ideea de a face lucrurile cat mai incet, de a fi in contact cu noi insine, la care se adauga faptul ca arta, deci frumosul, ne ofera starea de bine si de armonie de care avem nevoie; caci atunci cand privesti incet un tablou, descoperi cate putin din tine. Anul acesta in Romania, prin intermediul proiectului “27 de ragazuri” am sarbatorit Slow Day Art in Bucuresti in cadrul muzeului Theodor Aman; un muzeu care s-a restaurat de curand si care isi are portile deschise; un muzeu cu o poveste si cu galerii care merita descoperite; timp de 50 de minute, am admirat 5 opere de arta (printre care tablourile: „Natura moarta-Liliacul”, „Cirese”, „Baia turceasca”, toate opere ale lui Theodor Aman) intr-un mod diferit fata de cum am facut-o pana acum: am privit fiecare opera de arta incet; am incercat sa fiu in contact cu gandurile, sentimentele transmise de catre tablouri si am examinat fiecare detaliu al picturii, pentru a vedea ce imi comunica lucrarea; iar atunci cand mintea imi fugea in alta parte, ma reconcentram asupra tabloului. Personal, a fost o experienta placuta si cu totul noua; daca pana acum vizionam galerii intregi fara sa aloc mai mult de 30 de secunde unui tablou, aceasta experienta m-a facut sa-mi acord mie un ragaz intr-o frumoasa zi de sambata.

Lipsa de comunicare, tot o forma de comunicare

Adesea auzim: „comunicarea este cea mai importanta”, sintagma care a devenit un cliseu, fara sa ne mai gandim de fapt la ceea ce vrea sa spuna cu adevarat. Ei bine, daca persoanelor extrovertite le este oarecum natural sa comunice, ei simtindu-se liberi sa-si verbalizeze sentimentele (de la bucurie pana la furie), persoanele introvertite au de obicei probleme in a comunica; se inchid in carapacea lor si se asteapta ca ceilalti sa le ghiceasca dorintele, frustrarile si chiar gandurile.

Lipsa de comunicare provoaca neplaceri indiferent de mediul in care ne aflam: la serviciu, spre exemplu, cand te lovesti de refuzul unui coleg de a te ajuta (el refuzandu-te nu pentru ca nu vrea, ci pentru ca se simte rau, dar nu-ti comunica acest lucru); in cadrul iesirilor in grupul de prieteni atunci cand un amic sta toata seara morocanos la masa la bar (pentu ca el vroia de fapt sa merga la biliard, dar nu si-ai anuntat dorinta in cadrul grupului); in cadrul relatiei, cand fata vrea ca iubitul sa ghiceasca ce tip de ciocolata prefera (fara ca ea sa-i fi spus vreodata ca ii plac alunele ori martipanul). In fiecare caz, lipsa unei comunicari clare lasa loc interpretarilor.

Si care este atunci solutia? Cineva mi-a facut o schema, care imi vine in minte de fiecare data cand ma las prada tendintei de a nu comunica si de a ma inchide in mine: ei bine, daca eu, emitatorul, nu comunic (despre ce vreau, ce gandesc, ce simt etc), las loc unor puncte de suspesie, pe care celalalt, receptorul, le completeaza cu ce vrea el (in functie de credintele lui proprii, de experienta lui de viata, sau datorita impulsul de moment); si din pacate, de cele mai multe ori, ceea ce completeaza receptorul nu are nimic de-a face cu ceea ce simt eu si cu ceea ce vreau sa-i transmit. Si de ce sa il las pe celalalt sa completeze punctele de suspensie cu ce vrea el? Nu este mult mai simplu sa-i comunic eu direct care sunt dorintele, asteptarile, nemultumirile mele?

Lipsa de comunicare este tot o forma de comunicare, care din pacate nu ne aduce niciun beneficiu, pentru ca nimeni, niciodata, nu o sa stie ce este in sufletul nostru mai bine decat noi insine.

Despre schimbare si nu numai

Ce faci cand vrei sa spui stop joc? Cand vrei sa-ti iei jucariile si sa pleci? Atunci cand devii adult nu mai poti sa o faci pur si simplu….sau oare poti?

In cadrul proiectului incubator107 am luat parte la o serie de patru ateliere legate de schimbarea profesionala. De la fiecare atelier am invatat cate ceva util si de care o sa-mi amintesc cu drag.

In cadul atelierului schimbarea in cariera am aflat ca indiferent daca avem un serviciu, o cariera sau o vocatie, ne vom duce motivati la job atata timp cat o sa existe: obiective clare (ne este clar ce se asteapta managementul de la noi in cadrul pozitiei pe care o detinem), un feed-back constant de la superior si acea parte de challenge in job (suntem stimulati in permanenta de noi lucruri in cadrul pozitiei detinute). Si nu trebuie sa ne fie frica de schimbare profesionala, caci la 5-6 ani, fiecare dintre noi simte nevoia sa o faca. Si cel mai important lucru pe care l-am notat in agenda: suntem egali cu cel care negociem, respectiv cu angajatorul. Nu avem de ce sa ne situam pe o pozitie de inferioritate in cadrul unui interviu. Pana la urma nici managerul nu vrea niste angajati umili iar atata timp cat eu ofer ceva si primesc la schimb altceva, pozitia dintre cele doua tabere este una de egalitate.

In cadrul atelierului despre concediu sabatic am fost surprinsa sa aflu ca si la noi in tara angajatii isi iau o pauza in cariera atunci cand simt nevoia sa o faca. Aceasta perioada este una constructiva, cu obiective clare in care fie ne ocupam de proiecte personale, fie ne regandim cariera; o perioada benefica atata timp cat nu se transforma in lancezeala pe plaja.

In cadrul atelierului legat de studiile si munca in strainatate am aflat cum ne simtim atunci cand suntem departe de tara natala: daca in primele luni de cand am pasit pe alte meleaguri ne simtim ca in luna de miere, dupa 3 luni incepem sa simtim lipsurile, sa avem un soc cultural si singurul lucru pe care il avem de facut este sa ne asternem pe hartie avantajele si dezavantajele sederii noastre in acel loc si sa ne decidem: ma reintorc in tara ori raman in strainatate, nefiind o alegere gresita nici una dintre variante, ci o decizie strict personala. Si ca sa vedem care sunt diferentele culturale fata de tara noastra, pe site-ul http://geert-hofstede.com/  putem face acest exercitiu.

Toate cele patru ateliere au fost faine, atat pentru informatiile utile dobandite, cat si pentru placerea de a o cunoaste pe Diana Ursachi, o tanara cu experienta de peste 10 ani in consiliere internationala. A avut sansa sa studieze si sa lucreze in strainatate, sa adune experienta proprie, dar si pe a celorlati, intr-o valiza, cu care s-a intors in tara, unde si-a pus bazele propriei afaceri pe partea de consultanta. Recent a lansat cartea „Si acolo ce o sa faci?”, un bestseller la targul de carte Gaudeamus de anul acesta, cu informatii legate de traiul in strainatate. Ce mi-a placut la Diana? Prin tot ceea ce ne transmitea ma simteam ca si cand m-as afla la o cafea cu un prieten drag, care imi vorbeste deschis, este sincer interesat  de problemele mele si este gata sa imi dea cele mai bune sfaturi. Iar la finalul cursului nu am putut sa nu zambesc la gandul ca suntem norocosi pentru ca avem romani care se reintorc in tara si sunt gata sa schimbe ceva.

Generatia fara nume

generations-462134_1920
Am in minte o intrebare care nu mi-a dat pace zilele astea. Ma tot intreb, cum se va numi generatia noastra, a romanilor, a celor care avem acum 20-30 de ani? Care este idealul pentru care luptam si pe care il transmitem mai departe?
Suntem o generatie care vrea totul de-a gata, care nu mai stie ce inseamnă sacrificiu. O generatie care dupa terminarea studiilor, crede ca i se cuvine masina din parcarea tatalui, vacante exotice, un job lejer si banos sau ultima colectie de pantofi din mall.
Suntem o generatie fara repere, care vrea sa traiasca precum cei din Occident, dar care nu este dispusa sa munceasca la fel de mult ca cei de acolo.
Suntem o generatie care a fost invatata sa se îmbete cu iluzii occidentale si sa fuga peste hotare, pierzandu-si identitatea.
Suntem o generatie care a ramas cel mult cu amintirile din copilaria de poveste de la tara, cand, desi isi imparteau jucariile cu ceilalți copii si se murdareau in noroi, erau cei mai fericiti.
Suntem o generatie ai carei parinti, constransi in comunism sa nu-si declare religia, acum, eliberati, cauta relatia cu divinitatea: cei intelectuali caută un Dumnezeu rational, pe care doresc sa-L simta si nu pot, in timp ce altii isi cladesc propriile religii, dupa diverse influente orientale, declarand că asta e “adevarul” lor.
Suntem o generatie care nu mai are modele de urmat si care la randul ei nu mai are de oferit urmasilor alte repere.
Daca am citi putin din vietile martirilor, daca am intelege faptul ca altii si-au dat viata ca sa ne fie noua bine si sa fim liberi, daca am cauta acel “Unic Adevar”, daca fiecare dintre noi ar face cate putin pentru el si pentru cei de langa el, poate ca am avea sansa sa-i dam o denumire generatiei noastre; o denumire frumoasă cu care sa se mandreasca urmasii nostri.
Si totusi…
Sursa foto: pixabay.com

Cel mai bun an

Si iarasi suntem ajunsi la finele unui an, cand, printre planurile pentru noaptea de Revelion, ne alocam ragazul de a ne face propriul bilant. Si nu unul financiar, ci un bilant al realizarilor pe care le-am avut in anul care a trecut, dar si al esecurilor; ne facem planuri pentru anul care va urma, pregatindu-ne dorinta pe care ne-o vom pune in miezul noptii, la trecerea dintre ani.

Iata 10 intrebari care ne vor ajuta sa ne facem mai usor acest bilant:

  1. Care au fost realizarile mele in 2013?
  2. Care au fost dezamagirile mele in 2013?
  3. Ce am invatat din aceste dezamagiri?
  4. Ce limite mi-am pus singur?
  5. Care sunt valorile mele?
  6. Care sunt 5 lucruri care ma motiveaza?
  7. Care sunt rolurile pe care le am?
  8. Ce rol este prioritar pentru mine in 2014?
  9. Care sunt obiectivele pentru fiecare rol?
  10. 10 obiective pentru 2014 (cu prioritizare de la 1 la 10)

Are 2013 toate datele ca sa-l incadrati ca fiind cel mai bun an? Daca nu, sa ne gandim la ceea ce am putea face, ca la anul, pe 31 decembrie 2014,  sa putem spune ca anul care s-a incheiat a fost cel mai bun an… si tot asa, an de an..

Viata regasita intr-un labirint

teatru_labirint

Un labirint senzorial, o calatorie, o piesa de teatru in care tu esti actor si spectator…la ce? la viata ta.

plai-cu-flori-2013O experienta cu totul noua pentru mine la care am luat parte in cadrul frumosului proiect incubator107: Plai cu flori, un spectacol in regia Stefanei Popa.

O experienta care nu a durat mai mult de o ora, dar in care am simtit ca nu mai conteaza timpul, in care m-am deconectat complet de la telefonul mobil si de la timp.

Totul incepe cu o poveste ascultata la un pick-up vechi, o poveste auzita si-n copilarie…sau poate este vorba de propria poveste inca nescrisa…dar povestea este intrerupta, cineva cu o lumanare aprinsa ma cheama, ma conduce pe un culoar intunecat unde la lumina lumanarii pot sa deslusesc poze, amintiri vechi cu oameni si versuri…versuri despre viata, despre suferinta, despre destin. Timp mult nu am sa zabovesc si ajung intr-o pivnita unde pe o masa gasesc o foaie de hartie si un pix … mi se cere sa-mi scriu testamentul…un moment in care raman doar eu cu mine, in care mi se desfasoara in fata ochilor toata viata si in care ma incearca un regret ca nu am apucat sa fac sau sa termin unele lucruri. Sunt invitata sa-mi iau testamentul cu mine, mi se spun cuvinte care seamana cu cele ale unei rugaciuni si intru in camera Sfantului Petru… un birou cu carti de filozofie, in care cei mai multi au incercat sa dea probabil un sens vietii… mi se serveste un ceai cald… sunt intrebata ce definitie i-as da vietii dupa care ii inmanez testamentul Sfantului Petru… il pune intr-un plic si ma roaga sa-i scriu destinatarul. Curand trebuie sa parasesc incaperea… cineva imi ofera o imbratiasare calda, imi pune o patura peste umeri, imi deschide usa afara si imi spune sa urmez calea luminata…urmez parcursul candelelor frumos luminate, urc niste scari si ma intampina un paznic…. ma leaga la ochi si imi spune ca d-aici incepe calatoria mea, a sufletului… ca trebuie sa fiu atenta la tot ce sa intampla, sa simt, sa retin si cel mai important.. sa nu vorbesc si sa ma las condusa. Ma leaga la ochi si calatoria incepe… d-aici tot ce se intampla se rezuma la simturi, o experienta traita doar senzorial …in jurul meu se aud cantece romanesti, simt cum vine caldura soarelui, apoi vine si vantul, ciripit de vrabiute… cineva ma ia de mana si imi spune de existenta unui tunel, la capatul caruia se afla o oglinda … trec prin tunel….ma nasc…ursitoarele imi fac urarile pentru viata… sunt condusa catre apa… apa vie…simt miros de mir, petale de trandafiri…primesc binecuvantarea…intr-un fel botezul… apoi ajung intr-un leagan… sunt frumos invelita si simt ceva moale…o jucarie de plus ce-mi aminteste de copilarie…mi se canta atat de duios un cantec de leagan…apoi ma ridic, ma tin de o sfoara si brusc sunt pusa in fata unei alegeri… dreapta sau stanga… si simt atat de adanc senzatia din viata reala cand sunt pusa in fata unei alegeri care consider ca-mi va schimba viata… dar de data asta, am senzatia ca in acel moment nu mai conteaza dreapta sau stanga si ca orice as alege, tot acolo o sa ajung… o iau intr-o parte oarecare si mi se pune un fierastrau in mana… sunt un tamplar…apoi mi se dau bucate … una din cele mai frumoase trairi o am cand imi simt mainile in lut, in roata de olarit si vreau sa creez ceva… dar la un moment dat se opreste… opera nu mai este terminata… sunt luata si asezata pe un scaun si gatita… mi se pune o coronita pe cap, pe deget simt cum mi se leaga un fel de inel.. incepe muzica, un acordeon care suna asa de frumos… sunt luata de mana si inviata la dans de catre “mire” … iar apoi, in invarteala aia de dans ma trezesc singura intr-un loc stramt si alb… ce semana cu un fel de groapa… sunt dezlegata la ochi… vad secvente din viata noastra, a romanilor… secvente pe care poate doar sufletul sa le vada si sa le intelega…

Sunt condusa de catre paznic… vin de unde am plecat… si imi iau un moment de gandire…cu penita cu cerneala scriu pe o coala alba mare si alba…”am simtit ca am trait insasi Viata”… mi-am luat testamentul si calatoria s-a incheiat… o experienta pe care o sa o pastrez in suflet pentru mult timp si de care o sa-mi amintesc deseori si din care eu personal am invatat o lectie: sa nu mai incerc sa am tot timpul totul sub control… ci sa las viata sa fie…

 

La multi ani, draga Romanie!

Recunoastem sau nu, cu totii ne-am nascut si am crescut in aceasta tara si formam poporul sau. Am ajuns insa, ca atunci cand vorbim de acest popor, sa ne includem sau sa ne excludem din context, in functie de situatia favorabila ori mai putin favorabila in care este pusa acesta natie. Spre exemplu, cand un gimnast obtine o medalie olimpica, ne mandrim cu asta, dar cand nu obtinem includerea in spatul Schengen aratam cu degetul si spunem ei sunt de vina. Cand ne plimbam prin locurile minunate din Tara Fagarasului si nu numai, trimitem poze prietenilor din strainatate ca sa ne mandrim cu frumusetile patriei, dar cand ramanem blocati in trafic dam vina pe autoritatile care ne-au furat banii de autostrazi. Atunci cand vine sarbatoarea Craciunului ne refugiem la bunici, la tara, unde se pastreaza adevaratele traditii care ne fac sa ne simtim cu adevarat fericiti si mandrii ca le avem, in comparatie cu alte popoare unde sarbatorile au devenit doar prilej de marketing, dar cand vine momentul sa luam cadouri de sarbatori celor dragi, ne uitam la salarii si dam vina pe ei, pe cei din conducere…

Cu bune, cu rele, avem o tara frumoasa, cu traditii si care se va indrepta in diectia pe care noi i-o dam… avem romani frumosi care ne fac mandri si avem si romani care ne fac tara de ras . Cineva spunea ca, in urma unui recensamant la care a luat parte si in urma interactiunii cu fiecare roman din casa sa, a ajuns la o concluzie: ca romanul, luat individual este un om adevarat, care are aspiratii si idealuri frumoase…insa cand ii pui pe romani laolalta, cand devin un tot, ceva nu mai functioneaza, se strica. Cred ca ne-am pierdut simtul unitatii, al ajutorarii reciproce pe care il aveau inaintasii nostri, fiecare roman ingrijindu-se sa-i fie doar lui bine, lui si familiei lui… Am uitat de stramosii nostri care si-au dat viata pentru tara asta ca se ne fie bine noua, uramasilor si care nu au actionat egotic, asa cum facem noi astazi. Un paragraf dintr-o marturisire a martiriului Petre Tutea, asa cum vede el Romania si statutul de roman rezuma viziunea inaintasilor nostri asupra tarii si a indatorii de a fi roman: “Eu, cultural, sunt un european, dar fundamentul spiritual e de ţăran din Muscel. La închisoare, grija mea a fost să nu fac neamul românesc de râs. Şi toţi din generaţia mea au simţit această grijă. Dacă mă schingiuiau ca să mărturisesc că sunt tâmpit, nu mă interesa, dar dacă era ca să nu mai fac pe românul, mă lăsam schingiuit până la moarte. Eu nu ştiu dacă vom fi apreciaţi pentru ceea ce am făcut; important e că n-am făcut-o niciodată doar declarativ, ci că am suferit pentru un ideal. E o monstruozitate să ajungi să suferi pentru un ideal în mod fizic.”

Haideti sa avem grija de sufletul romanesc si de bogatiile acestei tari si, inainte de a fi europeni haideti sa fim romani!


[CZ1]andrin

1 3 4 5 6 7 10