Souvenir de Cotroceni

bucuresti-palatul-cotroceni-635Impunător prin aspectul și stilul arhitectural, Palatul Cotroceni din capitală își așteaptă vizitatorii pentru a le destăinui istoria sa din spatele porților deschise. Pentru a-i pătrunde tainele, am ales să-i fac o vizită într-o frumoasă zi la început de vară. Și cine mă putea ajuta cel mai bine, dacă nu Georgeta Filitti, un istoric drag mie, cu o carismă aparte, pe care aș asculta-o vorbind ore în șir, întrucât ea este profesorul care transformă fiecare lecție din manualul de istorie într-o poveste captivantă. Rând pe rând, fiecare încăpere a palatului mi-a transmis câte o emoție aparte, iar eu am ales să închid ochii, să ascult și să mă întorc în timp.

Istoria Palatului Cotroceni începe cu logofătul Șerban Cantacuzino,celcare a construit o mănăstire pe locul actual al palatului, în secolul al XVII–lea. Fiind acuzat că uneltește împotriva domnitorului Gheorghe Duca și conform unei legende care spune că fugise cu iubita domnitorului, Șerban Cantacuzino a fost nevoit să-și caute o ascunzătoare. S-a refugiat în Pădurea Cotrocenilor și în semn de mulțumire pentru ajutorul primit de la localnici a ridicat un lăcaș sfânt. În timp, în jurul acestuia s-au dezvoltat diverse meșteșuguri care atrăgeau surse de venit. În urma negoțului și după închinarea mănăstirii la Muntele Athos (conform canoanelor vremii), mănăstirea Cotroceni devine cel mai bogat locaș de cult din ținut, fapt ce a determinat numeroase reacții negative din partea lumii laice. Din acea vreme s-au păstrat coloanele de piatră care se află acum în biserica de la Cotroceni (care au, după cum se spune, înălțimea lui Șerban Cantacuzino).

Lui Șerban Cantacuzino i-a succedat la tron Constantin Brâncoveanu. Domnia sa a fost pentru arte o adevărată Renaștere (la scara Țării Românești), cele mai mărețe biserici din Muntenia purtând amprenta stilului brâncovenesc. Acesta s-a impus și asupra ansamblului de la Cotroceni, care devenise reședință domnească. După moartea lui Brâncoveanu, la cârmuirea Țării Românești s-au instaurat domniile fanariote.

Deși erau privite cu scepticism din pricina dărilor către Poartă, domniile fanariote au adus și beneficii Țării Românești, în special prin reformele instituite menite să modernizeze statul (reforme fiscale, eliminarea șerbiei, introducerea codurilor de legi). În acea perioadă, ansamblul de la Cotroceni a cunoscut o perioadă de înflorire. Aici aveau loc spectacole fastuoase (nunți, primiri de oaspeți, sărbători creștine), dejunuri care țineau în jur de opt ore și care se distingeau prin abundența mâncărurilor și a băuturilor.

După revoluția lui Tudor Vladimirescu, în timpul domniei lui Barbu Știrbei, ansamblul de la Cotroceni s-a modernizat. Saloanele au capătat câte un nume în funcție de culoarea predominantă: Salonul Roșu, Salonul Galben etc. după modelul francez impus de împăratul Napoleon I, la modă în Europa acelei vremi. Saloanele moderne au luat locul încăperilor din secolul XVIII în care se serveau cafele, siropuri şi şerbeturi la mesele joase.

Cotroceni a devenit reședință de vară în timpul lui Alexandru Ioan Cuza. Împreună cu soția sa, domnitorul se retragea adesea aici, unde putea găsi o oază de liniște și răcoare în mijlocul căldurilor bucureștene.

continuare pe http://societatesicultura.ro/2014/08/souvenir-de-cotroceni/

Bucharest, not Budapest Music Film Festival 2014

In perioada 20-29 iunie bucurestenii sunt invitati sa-si faca promenada de seara in „gradina muzicala” din Piata George Enescu. Aici are loc cea de-a IX-a editie a Festivalului Muzicii de Film. Timp de zece zile, incepand cu ora 18.30, cele mai renumite orchestre din tara sustin recitaluri live sub bagheta talentatilor dirijori, avand ca invitati solisti de renume.
Fata de editiile anterioare, anul acesta operele clasice capata o nuanta de contemporaneitate. Mai mult, alaturi de orchestrele clasice, urca pe scena interpreti de rock, folk si jazz. Ne vor incanta pe rand acordurile Orchestrei Nationale Radio, Camerei Regale, Filarmonicii George Enescu, Orchestrei de Jazz din capitala, completate de prezenta unor solisti precum Matei Ioachimescu, Razvan Stoica ori Teodor Ilincai. In ultima seara de festival, Piata George Enescu va imprumuta spiritul austriac, caci Orchestra Spirit of Vienna ne promite un spectacol total pe valsurile lui Johann Strauss.
La finalul fiecarei seri au loc proiectii cinematorgrafice care aduc concerte, musicaluri de pe cele mai mari scene ale lumii. In plus, in programul de weekend, inainte de recitalurile live, se regasesc orele de dans sustinute de instructori ai Academiei de dans Mihai Petre.
Si cum unui inceput de vara nu-i sta bine decat cu muzica buna, acest festival din centrul capitalei poate fi alegerea perfecta a unei seri din luna lui Ciresar.
Detalii pe http://www.bucharestmusicfilmfestival.ro

photo(42)

Street Delivery 2014

In capitala, in weekendul care tocmai s-a incheiat, am respirat din plin cultura urbana.“Inchidem strada pentru masini si o deschidem pentru oameni” au spus si in acest an cei de la Street Delivery. Ajunsi la cea de-a noua editie, tema aleasa in acest an a fost SOCIETATEA MOBILA.
Strabatand la pas strada Pictor Verona, am putut vedea ateliere de creatie pentru copii si nu numai (pictura, olarit), proiecte urbane si de arhitectura, mici expozitii de obiecte artizanale, demonstratii de tango, grafitti si multe proiecte de voluntariat.
Ce mi-a atras atentia anul acesta?
Am fost surprinsa intr-un mod tare placut de cateva standuri tare creative: cei de la Anonimov (ofera servicii de traduceri) ne-au pregatit banci de scoala in care ne-m asezat pentru a da extemporal la gramatica. Si testul nu a fost chiar simplu, iar cei care au dovedit ca stiu tainele gramaticii au fost premiati. Un alt stand tare interesant a fost cel de la booktopia, prin initiativa “Capsula Timpului”: mesajul scris de noi catre o persoana draga va ajunge la destinatar peste fix 10 ani. Cum? Simbolic intr-o sticla, iar fizic pe adresa de e-mail a destinatarului. Amuzanta a fost si experienta din camera obscura, o cutie de carton pe care daca ti-o puneai pe cap aveai surpriza sa vezi lumea cu fundul in sus la propriu. Nu in ultimul rand ne-am adunat in iurta celor de la incubator107 unde am luat parte la diverse ateliere in ton cu atmosfera de pe Street Delivery.
Am fost surprinsa, intr-un mod negativ de aceasta data, de mesele pregatite pentru mici si bere, amplasate exact la intrare pe Strada Verona, fapt ce te facea sa te gandesti daca ai nimerit la un eveniment de arta urbana ori la un festival al berii comunal.
Una peste alta, Street Delivery surprinde in fiecare an prin atmosfera specifica, prin nonconformism si nu in ultimul rand constituie un loc placut de intalnire a comunitatii.

photo(41)

10361401_477277872375075_3682271823185745789_n *
* poza preluata din galeria foto Anonimov

Un american pe Lipscani

steagamerican
Faptul ca avem romancute tare frumoase, toata Europa o stie, dar vestea se duse si se tot duse, pana in indepartata America. Si uite asa fusese convins americanul sa vina pe plaiuri mioritice, ca sa asculte balade romanesti, sa joace hora noastra draga si sa se infrupte din sarmalutele bine rumenite.
Si ca orice strain care se afla in vizita pentru prima oara in Micul Paris, orice promenada incepe… pe Lipscani.
5 lucruri l-au impresionat la fetele noastre in mod special și anume:
1. Romancutele merg pe strada ca si cum ar defila pe un podium, intocmai ca niste veritabile fotomodele.
2. Sunt slabe, au grija de corpul lor.
3. Se imbracă elegant, sofisticat si poarta tocuri inalte;
4. Merg pe strada adoptand o tinuta serioasa: nu zambesc, pentru a lasa impresia ca sunt greu de cucerit. Orice zambet le-ar face ușor vulnerabile.
5. Stabilesc contact vizual (eye contact) atunci cand poarta o conversatie.
Si cum pot fi vazute romancutele noastre, daca nu la terasele de pe Lipscani, ori la restaurantele bune, unde, conform marturisirii americanului nostru, gasești atata mâncare… ”parca ar fi fabrici de mancare”. Ei bine, remarcile strainului ma fac sa ma intreb… oare trebuie sa vina americanii ca sa ne spuna cat de frumoase sunt femeile din Romania?
Sursa foto: pixabay.com

De Ziua Europei

Anul acesta Ziua Europei a fost sarbatorita si la noi. In zilele de 9-10 mai, ARCUB, in colaborare cu Primaria Capitalei a organizat Festivalul Muzicilor de Fanfara, avand invitate 20 de formatii din 12 tari.
Daca pe data de 9 mai trupele invitate ne-au oferit reprezentatii in punctele cheie din capitala (Centrul Vechi, Parcul Cismigiu, Universitate ori Cercul Militar), pe data de 10 mai am asistat la o defilare spectaculoasa si mai apoi la show impresionat de patru ore cu muzica de fanfara.
Daca cei de la Historical Military Band din Turcia ne-au atras atentia prin costumele lor din vremea otomanilor, Bicycle Band din Olanda ne-a trezit interesul prin ideea lor originala de a-si sustine reprezentatia pe biciclete. Female Band din Polonia, o trupa alcatuita din fete de liceu, ne-a impresionat prin prezenta si dinamism, iar Music Band din Croatia ne-a adus zambetul pe buze cu interpretarea melodiei „Ai Se Eu Te Pego” intr-un stil original.
Pe tot parcursul spectacolului am avut parte de ritm, varietate (caci pe langa repertoriul clasic am avut pare si de orchestratii in voga din repertoriul international) si o atmosfera de sarbatoare.
O initiativa laudabila, care speram sa se repete si in anii viitori.

photo(38)

ACASA

acasa1
Astazi am fost sa revad casa in care am copilărit. Am descoperit aceeasi ulita neasfaltata, dar care acum era inghesuita de masinile tinerilor plecati la munca in strainatate. Am regasit aceeasi casa primitoare, dar cu peretii coscoviti. M-a intampinat aceeasi gradina plina de trandafiri, aceeasi magnolie din dreptul ferestrei, insa cu un alt parfum. Biblioteca tatalui in care pierdeam sirul zilelor citind Ciresarii ori Cei trei muschetari era acum ticsita cu tratate de filozofie. Pianul nu ma mai astepta sa descifrez noi acorduri, fiind dezacordat si plin de praf. Mansarda in care ma furisam pe ascuns pentru a descoperi obiecte vechi si pline de mister, mi s-a parut goala si anosta.
Leaganul in care in trecut simteam ca pot zbura, astazi doar m-a leganat usor.
Ce a mai ramas la fel? Acelasi cer plin de stele, acelasi miros de iarba proaspat cosita…
Si ma apasa atat de tare o intrebare fara raspuns: Ce s-a intamplat intre timp? Sa fie de vina copilaria pierduta, acea perioada, singura de altfel, in care am fost cu adevarat fericiti?
Si oare ce a mai ramas in mine, din cea care alerga, atunci, cu zambetul pe buze pe ulita prafuita si neasfaltata?

Sursa foto: pixabay.com

Un alt mod de a privi arta: Slow Art Day

Pe data de 12 aprilie in intreaga lume se celebreaza arta; arta privita pe indelete si cu rabadare. Conceptul Slow Art este urmatorul: in aceasta zi, oamenii de peste tot din lume viziteaza muzee ori galerii de arta si privesc 5 opere de arta atent selectate, alocand un timp de 10 minute fiecarei lucrari in parte; la finalul celor 50 de minute se intalnesc cu totii la masa pentru a discuta referitor la experienta la care au luat parte si impactul avut asupra fiecaruia dintre ei. Acest concept reprezinta o terapie, o modalitate de relaxare, o meditatie. Ne aflam intr-un secol al vitezei, in care fiecare lucru este facut in graba, fapt ce ne sporeste starea de stres si anxietate. Acest concept, de Slow Art, se bazeaza pe ideea de a face lucrurile cat mai incet, de a fi in contact cu noi insine, la care se adauga faptul ca arta, deci frumosul, ne ofera starea de bine si de armonie de care avem nevoie; caci atunci cand privesti incet un tablou, descoperi cate putin din tine. Anul acesta in Romania, prin intermediul proiectului “27 de ragazuri” am sarbatorit Slow Day Art in Bucuresti in cadrul muzeului Theodor Aman; un muzeu care s-a restaurat de curand si care isi are portile deschise; un muzeu cu o poveste si cu galerii care merita descoperite; timp de 50 de minute, am admirat 5 opere de arta (printre care tablourile: „Natura moarta-Liliacul”, „Cirese”, „Baia turceasca”, toate opere ale lui Theodor Aman) intr-un mod diferit fata de cum am facut-o pana acum: am privit fiecare opera de arta incet; am incercat sa fiu in contact cu gandurile, sentimentele transmise de catre tablouri si am examinat fiecare detaliu al picturii, pentru a vedea ce imi comunica lucrarea; iar atunci cand mintea imi fugea in alta parte, ma reconcentram asupra tabloului. Personal, a fost o experienta placuta si cu totul noua; daca pana acum vizionam galerii intregi fara sa aloc mai mult de 30 de secunde unui tablou, aceasta experienta m-a facut sa-mi acord mie un ragaz intr-o frumoasa zi de sambata.

Lipsa de comunicare, tot o forma de comunicare

Adesea auzim: „comunicarea este cea mai importanta”, sintagma care a devenit un cliseu, fara sa ne mai gandim de fapt la ceea ce vrea sa spuna cu adevarat. Ei bine, daca persoanelor extrovertite le este oarecum natural sa comunice, ei simtindu-se liberi sa-si verbalizeze sentimentele (de la bucurie pana la furie), persoanele introvertite au de obicei probleme in a comunica; se inchid in carapacea lor si se asteapta ca ceilalti sa le ghiceasca dorintele, frustrarile si chiar gandurile.

Lipsa de comunicare provoaca neplaceri indiferent de mediul in care ne aflam: la serviciu, spre exemplu, cand te lovesti de refuzul unui coleg de a te ajuta (el refuzandu-te nu pentru ca nu vrea, ci pentru ca se simte rau, dar nu-ti comunica acest lucru); in cadrul iesirilor in grupul de prieteni atunci cand un amic sta toata seara morocanos la masa la bar (pentu ca el vroia de fapt sa merga la biliard, dar nu si-ai anuntat dorinta in cadrul grupului); in cadrul relatiei, cand fata vrea ca iubitul sa ghiceasca ce tip de ciocolata prefera (fara ca ea sa-i fi spus vreodata ca ii plac alunele ori martipanul). In fiecare caz, lipsa unei comunicari clare lasa loc interpretarilor.

Si care este atunci solutia? Cineva mi-a facut o schema, care imi vine in minte de fiecare data cand ma las prada tendintei de a nu comunica si de a ma inchide in mine: ei bine, daca eu, emitatorul, nu comunic (despre ce vreau, ce gandesc, ce simt etc), las loc unor puncte de suspesie, pe care celalalt, receptorul, le completeaza cu ce vrea el (in functie de credintele lui proprii, de experienta lui de viata, sau datorita impulsul de moment); si din pacate, de cele mai multe ori, ceea ce completeaza receptorul nu are nimic de-a face cu ceea ce simt eu si cu ceea ce vreau sa-i transmit. Si de ce sa il las pe celalalt sa completeze punctele de suspensie cu ce vrea el? Nu este mult mai simplu sa-i comunic eu direct care sunt dorintele, asteptarile, nemultumirile mele?

Lipsa de comunicare este tot o forma de comunicare, care din pacate nu ne aduce niciun beneficiu, pentru ca nimeni, niciodata, nu o sa stie ce este in sufletul nostru mai bine decat noi insine.

Despre schimbare si nu numai

Ce faci cand vrei sa spui stop joc? Cand vrei sa-ti iei jucariile si sa pleci? Atunci cand devii adult nu mai poti sa o faci pur si simplu….sau oare poti?

In cadrul proiectului incubator107 am luat parte la o serie de patru ateliere legate de schimbarea profesionala. De la fiecare atelier am invatat cate ceva util si de care o sa-mi amintesc cu drag.

In cadul atelierului schimbarea in cariera am aflat ca indiferent daca avem un serviciu, o cariera sau o vocatie, ne vom duce motivati la job atata timp cat o sa existe: obiective clare (ne este clar ce se asteapta managementul de la noi in cadrul pozitiei pe care o detinem), un feed-back constant de la superior si acea parte de challenge in job (suntem stimulati in permanenta de noi lucruri in cadrul pozitiei detinute). Si nu trebuie sa ne fie frica de schimbare profesionala, caci la 5-6 ani, fiecare dintre noi simte nevoia sa o faca. Si cel mai important lucru pe care l-am notat in agenda: suntem egali cu cel care negociem, respectiv cu angajatorul. Nu avem de ce sa ne situam pe o pozitie de inferioritate in cadrul unui interviu. Pana la urma nici managerul nu vrea niste angajati umili iar atata timp cat eu ofer ceva si primesc la schimb altceva, pozitia dintre cele doua tabere este una de egalitate.

In cadrul atelierului despre concediu sabatic am fost surprinsa sa aflu ca si la noi in tara angajatii isi iau o pauza in cariera atunci cand simt nevoia sa o faca. Aceasta perioada este una constructiva, cu obiective clare in care fie ne ocupam de proiecte personale, fie ne regandim cariera; o perioada benefica atata timp cat nu se transforma in lancezeala pe plaja.

In cadrul atelierului legat de studiile si munca in strainatate am aflat cum ne simtim atunci cand suntem departe de tara natala: daca in primele luni de cand am pasit pe alte meleaguri ne simtim ca in luna de miere, dupa 3 luni incepem sa simtim lipsurile, sa avem un soc cultural si singurul lucru pe care il avem de facut este sa ne asternem pe hartie avantajele si dezavantajele sederii noastre in acel loc si sa ne decidem: ma reintorc in tara ori raman in strainatate, nefiind o alegere gresita nici una dintre variante, ci o decizie strict personala. Si ca sa vedem care sunt diferentele culturale fata de tara noastra, pe site-ul http://geert-hofstede.com/  putem face acest exercitiu.

Toate cele patru ateliere au fost faine, atat pentru informatiile utile dobandite, cat si pentru placerea de a o cunoaste pe Diana Ursachi, o tanara cu experienta de peste 10 ani in consiliere internationala. A avut sansa sa studieze si sa lucreze in strainatate, sa adune experienta proprie, dar si pe a celorlati, intr-o valiza, cu care s-a intors in tara, unde si-a pus bazele propriei afaceri pe partea de consultanta. Recent a lansat cartea „Si acolo ce o sa faci?”, un bestseller la targul de carte Gaudeamus de anul acesta, cu informatii legate de traiul in strainatate. Ce mi-a placut la Diana? Prin tot ceea ce ne transmitea ma simteam ca si cand m-as afla la o cafea cu un prieten drag, care imi vorbeste deschis, este sincer interesat  de problemele mele si este gata sa imi dea cele mai bune sfaturi. Iar la finalul cursului nu am putut sa nu zambesc la gandul ca suntem norocosi pentru ca avem romani care se reintorc in tara si sunt gata sa schimbe ceva.

Generatia fara nume

generations-462134_1920
Am in minte o intrebare care nu mi-a dat pace zilele astea. Ma tot intreb, cum se va numi generatia noastra, a romanilor, a celor care avem acum 20-30 de ani? Care este idealul pentru care luptam si pe care il transmitem mai departe?
Suntem o generatie care vrea totul de-a gata, care nu mai stie ce inseamnă sacrificiu. O generatie care dupa terminarea studiilor, crede ca i se cuvine masina din parcarea tatalui, vacante exotice, un job lejer si banos sau ultima colectie de pantofi din mall.
Suntem o generatie fara repere, care vrea sa traiasca precum cei din Occident, dar care nu este dispusa sa munceasca la fel de mult ca cei de acolo.
Suntem o generatie care a fost invatata sa se îmbete cu iluzii occidentale si sa fuga peste hotare, pierzandu-si identitatea.
Suntem o generatie care a ramas cel mult cu amintirile din copilaria de poveste de la tara, cand, desi isi imparteau jucariile cu ceilalți copii si se murdareau in noroi, erau cei mai fericiti.
Suntem o generatie ai carei parinti, constransi in comunism sa nu-si declare religia, acum, eliberati, cauta relatia cu divinitatea: cei intelectuali caută un Dumnezeu rational, pe care doresc sa-L simta si nu pot, in timp ce altii isi cladesc propriile religii, dupa diverse influente orientale, declarand că asta e “adevarul” lor.
Suntem o generatie care nu mai are modele de urmat si care la randul ei nu mai are de oferit urmasilor alte repere.
Daca am citi putin din vietile martirilor, daca am intelege faptul ca altii si-au dat viata ca sa ne fie noua bine si sa fim liberi, daca am cauta acel “Unic Adevar”, daca fiecare dintre noi ar face cate putin pentru el si pentru cei de langa el, poate ca am avea sansa sa-i dam o denumire generatiei noastre; o denumire frumoasă cu care sa se mandreasca urmasii nostri.
Si totusi…
Sursa foto: pixabay.com

1 2 3 4 5 6 9