“Nimeni nu o sa va invete cat si cum sa dati la instrument. Sunetul il ai tu in tine sau il cauti.” – lectia de violoncel cu Adrian Naidin

adrian.naidinA inceput studiul muzicii in copilarie, atunci cand s-a apucat sa cante din joaca la muzicuta. La scoala a ales violoncelul pentru ca la sectia de pian nu mai erau locuri libere. Considera ca in ceea ce face este vorba de har, dar mai ales de multa munca. Vocea si violoncelul sau ating cele mai sensibile corzi pe muzica atat de draga lui a folclorului romanesc, dar si pe muzica de jazz ori muzica de camera pe marile scene din tara si din strainatate. Adrian Naidin a venit cu violoncelul in mansarda incubator107 ca sa ne vorbeasca noua, celor adunati acolo (printre care si subsemnata) despre folclor, pasiune, muzică și despre viață. Si sa ne cante arii din Bach, Enescu, Paganini, folclor ori compozitii proprii.

1. despre inceputurile muzicii

Pe la 4 ani am gasit o muzicuta si am cantat din ea toata ziua. Povestea muzicii cred ca de acolo incepe. Cand am gasit acea muzicuta. Invatasem sa cant o melodie intr-o zi. Mi se parea o minune sa o cant eu la muzicuta. Trageam aerul suna int-un fel, dadeam aerul suna altfel. Ai mei mi-au luat-o pentru ca i-am nenorocit toata ziua cu muzicuta si mi-au pus-o pe dulap. Si n-am mai gasit-o. Adica era sus si am renuntat. Tin minte ca de atunci am inceput.

2. despre cum a ales violoncelul sau despre cum violoncelul l-a ales pe el

Invatam la o scoala din cartier si copiii care aveau voce erau invitati sa cante, sa dea un fel de examen la Scoala de muzica. Am fost si eu acolo si m-au intrebat ce stiu sa cant. Eram in clasa a doua si am zis ca stiu sa cant E ziua ta mamico. De acolo a inceput totul. „E ziua ta mamico, in dar ti-am adus inima, e ziua ta mamico, un dar mai frumos nici nu se putea”. Dupa care m-am oprit. M-au intrebat de ce m-am oprit si le-am spus ca nu mai stiu versurile. Mi-au spus sa cant fara versuri si am cantat. In vacanta de vara am primit o scrisorica prin care eram invitat la un alt examen. Acolo am vazut ceva uluitor in stanga mea si care m-a speriat ingrozitor in acelasi timp. O pianina neagra. Pe mine m-a ingrozit. Mi se parea un monstru. Eram mic, sub clapele alea si m-am speriat. Si la monstruozitatea aia a venit o profesoara si a apasat niste clape si m-a pus pe mine sa reproduc sunetele la inaltimea la care erau acele sunete. Si eu am reprodus. Am iesit dupa 2-3 minute in conditiile in care ceilalti copii ieseau dupa 10-15 minute, majoritatea plangand. Ai mei mi-au zis: aoleu, pe tine nici nu te-au tinut asa de mult, te-au picat asa repede. Dar am intrat. Problema era ca trebuia sa recuperez. Nu stiam portativul, notele. A venit intrebarea: la ce instrument il dam pe asta micu? Iar eu am zis pianul, instrumentul care ma speriase pe mine. Dar imi placuse totusi sunetul lui. Insa nu aveau locuri. Nici la vioara, nici la clarinet si nici la tompeta. Cand tata a intrebat la ce instrument mai sunt locuri, raspunsul a fost: pai la tuba. Cand a vazut tata cutia aia imensa nici nu a putut sa o ridice si a intrebat: dar ceva mai mic nu aveti? Pai contrabas. Contrabasul era si mai rau. Tata a intrebat daca nu au ceva mai mic totusi iar raspunsul a fost: pai violoncelul. Era intre contrabas si vioara. L-a ales pe asta. Asa am ajuns sa cant la violoncel.

3. despre prima lectie de violoncel

Stateam pe un scaun mic si cu picioarele pe niste caramizi pentru ca eram foarte mic. Profesorul mi-a spus: asta e violoncelul. Daca vrei sa urci sunetele trebuie sa cobori mana, daca vrei sa cobori sunetele, trebuie sa urci mana. Nu am inteles nimic. Groaznic a fost. Tot sitemul meu de valori de copil mic, cate avem eu (nu multe) a fost dat peste cap. Nu pricepeam cum ceva care sa vrea sa urce trebuie sa coboare si invers. Un an nu am inteles nimic. Imi zicea sa urc mai sus ca e fals si eu duceam mana sus si el imi zicea nu, ca trebuie mai jos. Era mai sus mana, nu si sunetului. Nici nu mi-a placut la inceput. Primul an a fost o corvoada cumplita. Un an de zile nu stiam cum sa pun sa vibreze coarda, nu aveam nici pozitia buna, nu stiam cum sa emite un sunet. Prietenul fratelui meu cand venea la noi acasa avea impresia ca fratele meu a uitat aspiratorul in priza, iar el ii spunea ca nu, ca e fratiorul lui care incearca sa cante la violoncel.

4. despre studiu

Trebuie sa ma lup cu mine in fiecare zi ca sa studiez, ca daca nu studiez sunt pierdut. 7-8 ani au trebuit sa treaca ca sa fiu in masura sa cant o piesa frumoasa de la inceput la sfarsit. Am inceput studiul cu jumatate de ora, o ora, trei ore, apoi am inceput sa studiez noua-zece ore , am ajuns si la treisprezece ore pe zi cu mici pauze. Fara munca nu poti sa faci nimic. Fara tehnica la fel. Tehnica te ajuta sa faci o muzica fantastica daca ai muzica in tine si daca o cauti. Studiul unui instrument si apoi tot ceea ce face din tine un mare artist tine de cunoastere, de o cunoastere foarte clara. Nu poti sa explici dupa parerea mea decat ceea ce cunosti foarte bine. Ce nu intelegi cu adevarat nu poti sa explici. Eu incerc sa inteleg sunetul, sa izbandesc intr-un pasaj greu. Am studiat luni de zile un anumit pasaj din Elgar. Daca nu imi iesea de zece ori bine nu mergeam mai departe. Daca de noua ori imi iesea bine si a zecea oara greseam putin trebuia sa reiau de la capat, de inca zece ori. Fara munca nu ai cum sa faci performanta.

5. despre sunet

Nimeni nu te invata spre exemplu sunetul. Le-am spus si studentilor mei. Nimeni nu o sa va invete cat si cum sa dati la instrument. Sunetul il ai tu in tine sau il cauti. Eu am cautat toata viata sunetul. Un anumit tip de sunet. Trebuie sa dai culoare, nuanta sunetului. Daca pui degetele mai sus cu o milionime de milimetru e altceva, sunetul e altul. La pian macar clapa e clapa. Asa e la violoncel. De cat studiezi de atata canti.

6. despre muzica si fericire

Uneori muzica e mai mult decat un cuvant. Enescu spunea ca muzica incepe atunci cand cuvintele se termina. Eu am sesizat ca pana nu impart ceva cu ceilalti nu sunt fericit. Nu stiu daca asta e singura conditie a fericrii si daca exista fericire.

Leave a Reply