Archive of ‘Povesti’ category

Cand diminetile se schimba cu… metroul

Ea (o domnisoara draguta, roscata, dandu-si ochii peste cap): „Ce-am fost si ce am ajuns…. eu, o diva…uff….ce greu este”

El (un tanar simpatic, ce o tine pe domnisoara de brat): „Asta ti se pare tie greu? Sa mergi cu metroul?”

Ea (hotarata): „Da”

El (fixandu-i privirea): „Nu, greu e sa n-ai ce manca, unde sa stai si sa trebuiasca sa lupti zilnic ca sa le ai.”

Ea (incruntata si usor cazuta pe ganduri): „Nu stiu ce sa zic…mie si sa mergi cu metroul mi se pare greu…”

El (fixandu-i in continuare privirea): „Asta e cel mai mic rau de care poti sa ai parte, nu crezi? Uita-te la toti oamenii astia din jur, din metrou…toti oamenii astia sunt saraci… nu au bani…oamenii astia lupta…asta e …realitatea”

O discutia aparent banala, dintr-o zi de luni dimineata, in metroul aglomerat din Bucuresti … dar al carei ecou ramane…. o poza a societatii romanesti… in care fetele tinere au pretentii de asa-zise „dive”… in care mersul cu metrou este vazut ca fiind ceva pentru „plebea societatii”…

De ce oare, la Londra, spre exemplu, vezi in metrou numai oameni civilzati si imbracati frumos la costum care se indreapta spre birouri? Oamenii cu bani care aleg acest mijloc de transport si care nu se rusineaza de acest fapt, ci din contra, aleg sa nu-si piarda diminetile in trafic si au grija si de mediu…De ce la noi este la moda ca oamenii sa mearga la serviciu cu masina doar pentru a nu-si „sifona” costumul in metrou? De am ajuns sa evitam sa circulam cu RATB-ul de frica sa nu ramanem fara portofel ori telefon mobil, ori ca sa nu fim injurati?

Pentru ca acest tip de mentalitate este incurajat in tara noastra… si probabil ca baietii, inca de mici, sunt educati despre importanta unei masini pentru a putea impresiona o viitoare „diva” si sunt mai putin educati despre importanta mediul inconjurator ori regulile de comportament civilizat din mijloacele de transport in comun.

In cautarea luminii

In asteptarea luminii

O poza, o imagine a multimii de oameni adunate, in fiecare an sa ia Lumina Sfanta…

curtea bisericii neincapatoare… la stanga, discutii despre vreme, despre Pastele de anul trecut… despre biserici si preoti… despre vecinii de cartier ori rudele apropiate… mai la dreapta, ruga unei mamei insarcinate pentru a se naste sanatos copilul ei… in spate, fata plictisita a unei tinere gatita ca pentru iesirea in club si care nu mai are rabdare… dupa colt, doua fete de liceu se ascund si fumeaza, ca sa nu le vada nimeni… pacat ca nu se pot ascunde si de El …iar apoi intrebarea unui vecin „Da’ ai venit singura?” si raspunsul dat in gand ”Tocmai in seara asta sa fiu singura? Dar in seara asta nu e nimeni singur, caci doar e Invierea” ….

Si cand vine lumina…

Astazi parca nici sa luam lumina nu mai avem rabdare…este aceeasi pentru toti… dar un tanar iese din biserica cu lumina ca sa o imparta celor de afara…se simte mandru ca o imparte, ca a luat-o inaintea preotului…si zice: „10 lei lumina”… atat face pentru el Lumina Sfanta de la Ierusalim…

Si cand lumina ajunge in casele oamenilor

Se vede frumos strada, cartierul, plin de lumini… oamenii se indrepata cu lumina spre casele lor… ca sa le lumineze Dumnezeu caminul… cei mai entuziasti sunt copii… ei stiu ca au ceva foarte pretios in manutele lor, ca au putut sa cante „Hristos a Inviat”… i-a invatat doamna de religie la scoala…

Ca o concluzie..

Un citat cum nu se poate mai potrivit din „Jurnal”, de Oana Pellea:

“Omenirea s-a obisnuit cu miracolul Invierii. Si daca, o data, de Pasti, din altar nu ar mai veni lumina? Pur si simplu. Nu ar mai iesi preotii cu lumina! Pur si simplu. De ce este evident ca in fiecare an, orice s-ar intampla, noi primim lumina? Nu e deloc de la sine inteles. Absolut deloc. Mai ales ca majoritatea nici nu meritam absolut deloc ca Iisus sa renasca pentru noi. Dar noi suntem mai destepti si mai informati. Noi stim ca in fiecare an, dupa ce luam lumina, putem sa alergam repede acasa si sa mancam, si sa bem, si mai ales sa uitam din nou de Iisus…Noi stim!”

“Mandrie si beton” in stil romanesc

“Mandrie si beton” este un proiect genial ce prezinta imaginea universului rural al zilelor noastre. Este infatisat satul Certeze, cel mai bogat sat din Romania datorita localnicilor care au plecat in Franta si care, traind acolo in conditii precare (in baraci improvizate in padure ori in case parasite) au economisit fiecare cent, l-au adus in tara si si-au construit vilele luxoase in care locuiesc o singura luna pe an (atunci cand vin in concediu). Filmul, un documentar de  13 minute, reuseste sa suprinda intreaga filozofie de viata a acestor oameni si sa ne lase pe fiecare dintre noi sa tragem concluziile proprii. Fara sa vrei insa, anumite replici din film te frapeaza si te pun pe ganduri, ca de exemplu: “Degeaba ai bani si nu se vede…ce zice lumea? Sa se vada ceva in constructii, in masini de lux”; “ca sa dam la sapa acum e deja greu, lumea e modernizata”; “niciodata nu faci bani daca umbli la restaurant, la discoteca, la film, sa-ti faci poftele, niciodata nu pui bani deoparte, jamais, cum zice francezul”; “cine are aici o Dacie ajunge in doua zile sa nu mai fie salutat”; “aduci bani multi in tara, la urma astia isi bat joc de banii nostrii…”.

http://www.mandriesibeton.ro/film.php

Stau si ma intreb ce se ascunde in spatele betonului? Mandria de oas, spiritul in care au fost crescute generatii de-a randul? Mai degraba as putea spune ca se ascunde intreg poporul nostru, un popor care de-a lungul timpului a fost greu incercat, dar in acelasi timp un popor care se uita cu jind la ceea ce au realizat popoarele vecine, un popor care vrea sa se imbogateasca imediat, fara sa tina seama ca pentru a evolua in adevaratul sens al cuvantului trebuie sa tina cont de anumite principii, un popor pentru care tot ce e scump e neaparat si de calitate, un popor care vrea sa evolueze material, dar care involueaza spiritual si nu in ultimul rand un popor care nu stie ce directie sa le ofere generatiilor tinere.

Mandire si beton, un proiect genial, care ne reflecta pe noi, pe romanii din 2013.

Sursa: http://www.mandriesibeton.ro/

Ospatar…de Lipscani

“Ospatarul: Data viitoare sa mancati prajitura in parc!

Clientul: Nu va inteleg atitudinea…dvs nu castigati un salariu?

Ospatarul: Nu! Noi traim din spaga!

Clientul: Pai, domn’le…asta doar in Romania…

Ospatarul: Pai da, in Romania…ca noi n-avem salariu de 50 de milioane…”

Decorul?

Sambata, ora 18.00, Lipscani, Bucuresti, o terasa oarecare, la masa 2 clienti…2 prajituri, un fresh, o bere…discutie aprinsa in jurul unui subiect… cat de des  este folosit la romani cuvantul “ma descurc”. “Cum stai cu jobul? Ma descurc…Cum iti mai merge? Ma descurc…” In orice situatie ar fi, romanul se descurca dom’nle.

La finalul discutiei, se cere nota de plata…se lasa bacsis cu mult peste nota…inca de un suc. Chelnerul vine, ia nota, nu intreaba nimic, pleaca. Asteptare. Trec 10 minute. Niciun ospatar, niciun rest. Clientul, iritat de asteptare, cere restul cuvenit…se gandea totusi sa lase din el jumatate bacsis, ca asa-i frumos. Trec alte 10 minute. Nimic. Intr-un final, chelnerul, suparat nevoie mare vine cu restul…si de aici, discutia initiala…

Concluzii?

Personale? Ma intreb, oare, nu e logic ca atunci cand clientul inapoiaza nota de plata fara sa spuna multumesc, logic este sa se aduca restul si numai apoi clientul sa decida daca mai lasa ceva in plus, sau nu?

Si legat de  remarca ospatarului…mi-a dat o idee…in loc sa mai merg la el la terasa si sa stau in fumul de tigara, data viitoare o sa  imi fac clatite acasa si o sa le mananc in parc, in aer liber, unde  ma pot bucura de verdeata, de aer curat…

Concluziile dvs? Va astept…

Caldura mare, mon cher……Taxi, taxi

Pe cand ma aflam astazi in taxi, mai precis in Taxi Cobalcescu si ascultand la radio ultimele barfe legate de Bianca Dragusanu, mi-am adus aminte brusc de un fragment din cartea lui Dan Puric “Fii demn” si am inceput sa zambesc. Intr-o calatorie cu aceeasi companie de taxi, Puric il intreaba pe sofer daca stie cine a fost Cobalcescu, iar raspunsul neasteptat al acestuia “sefu lu’ patron” creeaza o scena desprinsa parca din Caragiale. Cu siguranta ca acel sofer ar fi stiut sa spuna cine e Bianca Dragusanu (ca de altfel toata Romania), dar la intrebarea legata de numele pe care-l reprezenta compania la care era angajat, nu a putut da raspunsul. Si daca nu a stiut el, ca reprezentant al companiei, ce pretentii oare sa avem de la generatiile tinere …?

Oare cati dintre noi atunci cand mergem cu metroul, sau cand ne oprim in dreptul unei statui ne gandim la insemnatatea acelei personalitati, si daca nu citim o carte despre acea personalitate, cel putin avem minimum de decenta sa cautam pe Wikipedia? Oare n-am ramane mai imbogatiti sufleteste si cultural daca in loc sa citim pe internet stiri cu ultimele barfe ale vedetelor, in fiecare zi ne-am gandi la o personalitate (a carei nume ne rasuna in minte fie dimineata in metroul aglomerat cand, spre exemplu, ne oprim in statia Petrache Poenaru sau Costin Georgian, fie seara, cand ne intoarcem acasa si reflectam putin asupra numelui strazii pe care locuim). Si cine stie, putin cate putin, ne-am putea mandri si noi cu faptul ca suntem romani si am avea astfel adevarate exemple de oferit generatiilor viitoare.

Iar acum, pentru ca am inceput cu Cobalcescu, o sa termin tot cu el. O sa facem un prim exercitiu:  Ei bine, stiati ca exista o insula din arhipeleagul Palmer, (in Antarctica) care ii poarta numele, acesta fiind propus de Emil Racovita  in timpul unei expeditii de ale sale?