Archive of ‘Oameni’ category

Nimic nu e imposibil

Viata m-a invatat ca sta in puterea nalexoastra, a fiecaruia dintre noi sa depasim orice impas. Avem resurse nebanuite in noi. Fii sigura ca esti mult mai puternica decat ai crede, mi-a spus, iar cuvintele lui mi-au readus zambetul.

Eram intr-una din zilele alea cand simteam ca mi se ineaca corabiile in cele mai adanci si negre ape. Atunci cand oricat incercam sa caut lumina de la capatul tunelului, nu mai reuseam sa o gasesc. Statusem toata ziua in pat, prinsa in valtoarea gandurilor pesimiste. Seara insa, mi-am facut curaj sa ies. Era vineri seara, dar o iesire pe Lipscani ar fi fost mult prea excentrica pentru ceea ce simtea sufletul meu in acel moment. Asa ca m-am indreptat spre o lansare de carte, un mediu mult mai prietenos. Stiam doar titlui cartii: 10 povesti. Ajunsa la locul lansarii, am aflat ca Nicoleta Bunduc, autoarea volumului a strans 10 povesti de viata ale unor oameni care au trecut prin situatii de viata dificile, pe care le-au depasit si care au dat mai departe comunitatii ceva din experienta lor.

Primul care ne-a spus povestea a fost Alex Luchici, un tanar cu un zambet molipsitor. Parea ca nici scaunul cu rotile in care se afla si nici faptul ca a venit de la Iasi nu-i stirbeste nimic din buna-dispozitie si zambetul sincer. Sosirea mea tocmai astazi aici, nu poate sa fie una intamplatoare, mi-am spus si am inceput sa-i ascult povestea de viata.

In urma cu 12 ani, Alex era student la Facultatea de Geografie si isi dorea sa devina ghid, insa soarta avea alte planuri pentru el. In urma unui plonjon in Delta Dunarii a ramas paralizat de la umeri in jos. Da, Alex ar fi avut toate motivele sa se simta deprimat, insa calitatea cea mai importanta pe care a pastrat-o dupa accident a fost optimismul. Si zambetul. El a fost cel care si-a linistit familia si prietenii in momentele grele din spital. Tot Alex si-a facut un blog in care povestile si sfaturile lui sunt de un real ajutor pentru cei aflati in aceeasi situatie cu el (pentru ca nu are cum sa scrie cu mainile, utilizeaza un joystick adus din State, pe care il misca folosindu-se de buze). Tot Alex a invatat singur sa lucreze ca grafician si are un job. Tot Alex a reusit sa termine facutatea si sa mai faca un master. Tot Alex a fondat Asociatia « euRespect » menita sa vina in sprijinul persoanelor cu dizabiliati. Ii ascultam povestea si nu imi venea sa cred ca un om in situatia lui a putut realiza atatea.

Iar la final, parca ghicind ca in sala se afla un ascultator cu o stare de spirit nu tocmai optimista, a spus:

- Ce-am învățat eu în cei 12 ani de la accident? Faptul ca cele mai implinitoare valori sunt bunatatea fata de aproapele nostru si gratitudinea, iar bucuriile marunte de zi cu zi pot insemna tot daca ajungi sa le descoperi. Mi-as dori ca tot mai multi sa inteleaga asa viata. Cred ca am trai intr-o lume mai buna.

Avusesem dreptate. Nu a fost intamplatoarea venirea mea in acea seara, la eveniment. Seara i-am scris un mesaj si i-am multumit. Alex mi-a raspuns:

Viata m-a invatat ca sta in puterea noastra, a fiecaruia dintre noi sa depasim orice impas. Avem resurse nebanuite in noi. Fii sigura ca esti mult mai puternica decat ai crede, iar cuvintele lui mi-au readus zambetul.

Ce face, fata mea?

hands_old-young

hands_old-youngCe face, fata mea?

-  Bine, ca de obicei, spre serviciu.

-  Ce frumoasa esti azi in rochita asta. Dar tu esti frumoasa si la suflet, maica.

Ii zambesc timid, asa cum fac de fiecare data cand primesc cate un compliment de la batranica mea.

Asezata pe scarile din fata bisericii albe, cu o umbrela pe post de baston in mana dreapta, invelita intr-un sal gros negru si cu o bazma pe cap (indiferent de anotimp), pe batranica mea o intalnesc dimineata in drumul spre metrou.

Sa fie vreo doi ani de cand am vazut-o prima data, intr-o zi de toamna tarzie. Am trecut prin fata bisericii, iar ea mi-a zambit.

- Cum va chema? am intrebat-o eu repede.

- Maria.

- Sunteti singura? Aveti familie?

- Sunt singura, maica. Omul meu e bolnav. Iar copii nu am.

- Cati ani aveti?

- 85.

- Si nu va e frig aici?

- Ba da, maica. Dar ce sa fac, stau si eu aici. Mai trec oameni buni si ma ajuta cu banuti.

Si din acea zi, in fiecare dimineata cand trec pe langa biserica imi face cu mana si imi zambeste. Ma opresc o data la cateva zile sa ii las bani, un mar, o portocala si sa stam de vorba. E curioasa sa afle cat mai multe despre mine. Anul trecut, cand i-am spus ca plec in Africa, mi-a zis direct:

- Maica, sa te intorci. Sa nu te mariti pe acolo cu vreun negru…

Iar dupa cateva saptamani, cand m-am intors, aproape ca m-a luat in brate.

- Bine ca te-ai intors, fata mea! Imi era frica ca o sa ramai pe acolo.

Sunt dimineti in care nu o vad pe batranica mea. Atunci mi se strange un pic inima si ma intreb daca nu a patit ceva. Ba chiar imi fac mustrari de constiinta, daca, spre exemplu, in ultímele zile doar am apucat sa o salut, fara sa-i ofer cate ceva. Rasuflu usurata cand o vad peste cateva zile, in fata bisericii.

-  Sunteti bine? Nu v-am mai vazut pe aici si mi-am facut griji.

- Sunt bine, fata mea. Am stat in casa ca era prea ger ca sa ies afara. Noroc c-a dat soarele iara.

Si abia atunci observ si eu ziua frumoasa cu soare si zambesc.

In cei doi ani de cand fac acelasi drumul spre metrou, m-am gandit de cateva ori sa-l schimb. Sa aleg unul mai scurt. Dar m-am razgandit repede. Ce farmec ar avea, fara sa mai aud: Ce face, fata mea?

Intalnire cu ingerii

andreeaAndreea, știi, astazi am ajuns la intalnirea noastra de la ora 12 ceva mai devreme. Stiu ca esti de obicei punctuala si ca nu iti place sa intarzii. Cand am plecat de acasa ti-am luat un aranjament floral, cu aceleasi culori ca florile pe care le tineai in mana la cununia civila, de acum 2 ani. Pentru ca azi era ingrozitor de frig am luat taxiul. Dar stiu ca tie iti place frigul, asa ca mi-am facut curaj sa ies din casa.

Sa-ti spun un lucru ciudat. Taxiul a trecut pe langa multe din localurile in care noi obisnuiam sa iesim in oras. Doar ca tu ai ales ca azi sa ne vedem in alta parte, intr-un loc nou. Bine ca macar ai ales o locatie centrala.

Cand am ajuns la intalnire mi-am dat seama ca nu era o intalnire doar cu mine. Am fost surprinsa sa vad ca ti-ai chemat toata familia si pe toti prietenii. Se pare ca tu te-ai lasat asteptata, asa ca am inceput sa vorbim intre noi. Despre tine. Si sa ne si uitam la cateva poze cu tine. In toate erai incredibil de frumoasa. Nu degeaba pentru mine ai fost multa vreme fata cu stil care a lucrat la Prada in New York. Tot azi am apucat sa vad si primele poze cu fetita ta minunata pe care abia ai nascut-o. Este adorabila.

Trebuie sa iti marturisesc ca la un moment dat am obosit asteptandu-te, iar Alexandra, cea mai buna prietena a ta, a inceput sa ne citeasca din felicitarile pe care tu i le faceai cadou in fiecare an de ziua ei ori de Craciun. Alex, sotul tau, te-a asteptat cu cea mai frumoasa declaratie de dragoste, pe care a repetat-o inainte in fata noastra, a tuturor. Iar mama ta… mama ta era cea mai nerabdatoare ca tu sa ajungi.

Andreea, stii insa ce n-am inteles de la intalnirea de azi? De ce ai ales un dress code negru? De ce ai stabilit ca loc de intalnire tocmai o biserica? Si mai ales, de ce nu ai dat sms ca o sa intarzii la intalnire?

Andreea, pana la urmatoarea intalnire, cand sper sa ajungi si tu la timp, te rog sa imi povestesti cum e viata printre ingeri.

La brat cu cartea si cu geanta – Bookletta

slide_03Mereu m-am intrebat cum poate sa fie imbinata pasiunea femeilor pentru genti cu cea pentru citit. Sau ce faci atunci cand geanta e prea mica sau prea plina si nu iti mai incape cartea pe care vrei sa o citesti neaparat in metrou. E bine ca si altcineva si-a pus aceasta intrebare. Si mai ales ca a venit cu un raspuns practic: Bookletta.
Bookletta este creatia Rusandei Cojocaru, o tanara din Republica Moldova, deopotriva pasionata de citit si de fashion.
Pe Rusanda am cunoscut-o in noua casa a Booklettei, un showrom aflat intr- o cladire veche din centrul Bucurestiului, ce m-a dus cu gandul la Micul Paris si la atmosfera acelei vremi. Asta poate pentru ca in aceeasi locatie isi are sediul si colectia de haine Sweet Paprika si cea de palarii Nita Sao.
Rusanda mi-a prezentat colectia de genti, am aflat ca fiecare model are propria poveste si ca fiecare carte asociata inseamna ceva pentru ea. Am admirat de la modele tip rucsac, la modele business, de la genti de plaja pana la genti de dimensiune mica ce pot fi purtate in cluburi sau la cocktailuri. Mi-a povestit cate putin despre cum concepe ea modelele, incepand cu tiparul, apoi despre achizitia materialelor din piele naturala si a accesoriilor din Italia, dar si din cate incercari e gata prototipul perfect pentru fiecare model in parte. Pe langa genti, Rusanda a lansat si o colectie de portofele ce pot fi facute cadou, avand gravate citate celebre.
13615279_10154228771397165_5240261783100655340_n  In trecut Rusanda a cochetat si cu designul vestimentar, insa acum se concentreaza doar asupra proiectului Bookletta, din dorinta de demonstra ca cititul este atractiv si ca o carte poate fi cel mai ravnit accesoriu vestimentar. Si incetul cu incetul Rusanda o demonstreaza: creatiile ei au ajuns in toate capitalele europe, dar si SUA, Asia ori Africa.
Saptamana trecuta am fost la petrecerea de casa noua a Booklettei. Am sarbatorit cu vin, prajituri si discutii despre fashion la etajul 2 al vechii cladiri din Bucurestiul interbelic. Si a fost fix genul de seara care te face sa privesti Bucurestiul pe o canicula de peste 30 grade cu alti ochi : unii deschisi, calzi si inspirati.

creatiile Rusandei sunt disponibile : http://www.bookletta.com/ si in showroom-ul din Str. Ion Otetelesanu, nr. 3A-3B

13680660_10154226863152165_1290095465973871748_n13654203_10154226863047165_1441413534897593478_n

De ce nicio intalnire nu e intamplatoare

LECTII

Se spune ca nicio intalnire nu e intamplatoare. Intr-un fragment din cartea (In)decizii scriam:
LECTII

Si este un fapt pe care vreau sa-l povestesc in legatura cu acest lucru.
Acum o saptamana stateam la o coada incercand sa rezolv o problema administrativa.
Si ma gandesc asa: cei mai multi dintre noi atunci cand stam la o coada ne scoatem telefoanele si butonam. Sau stam cu castile in urechi. Pana ne vine randul. Si eu fac asa de obicei. Dar in acea zi, pentru ca nu stiam cum stau lucrurile la acel ghiseu, am intrebat-o pe fata din fata mea daca stie cum decurge procedura. Si uite asa am intrat in vorba cu ea. Trebuie sa recunosc ca de cum am vazut-o, am simtit fie ca o cunosc, fie ca seamana foarte bine cu cineva cunoscut, fie ca… ceva. Cert e ca am avut un feeling. Si am inceput sa vorbim despre calatorii (acel ghiseu avea legatura cu partea de calatorii), despre zborul cu avionul (am aflat ca viata ei se desfasoara destul de mult intre zboruri si ca ii place foarte mult acest lucru, poate si din cauza ca bunicul ei a fost aviator), dar si despre pantofi cu toc si vestimentatie. La jumatatea discutiei am facut si cunostinta. Ea era Diana. Mi-a povestit fara sa intre in detalii cu ce se ocupa. Am aflat ca a facut un master in State, ca lucreaza in jurnalism pe o pozitie care ii permite sa faca ceea ce ii place cel mai mult: adica sa scrie si sa calatoreasca. I-am spus si eu cateva lucruri despre mine: ca lucrez intr-o multinationala, dar si ca am scris o carte. Diana parea foarte interesata de romanul pe care l-am scris, fapt ce m-a surprins si m-a facut sa ma simt tare bine in acelasi timp. La plecare mi-a dat cartea ei de vizita si add pe Facebook.
Am ramas in parcare ca sa astept o prietena sa ma ia cu masina. M-am uitat pe cartea de vizita: Diana-Florina Cosmin, redactor sef la ForbesLife si Up by Forbes. Pe Facebook am descoperit ca este si autoarea unui roman Povestile unei inimi (aparuta la Curtea veche acum 4 ani) si a unui website de succes: http://www.finesociety.ro.
Nu imi venea sa cred. Si da, imi era cunoscuta figura ei. Citisem cu ceva timp in urma un articol pe internet despre Diana-Florina Cosmin. Doar ca eu am o problema cu retinutul numelor (le uit foarte repede). Si in acea dimineata nu facusem legatura. Tot ce am putut sa imi zic a fost: da, nimic nu e intamplator. Si sa zambesc tare,tare. Care era probabilitatea sa intalnesc in acea zi un scriitor si un redactor-sef la una din cele mai citite reviste din Romania?
Stau si ma gandesc ca exista zeci de persoane pe care le cunoastem zilnic si cu care nu stabilim nicio legatura, nicio interactiune. Cred ca in fiecare zi avem oportunitatea de a cunoaste foarte multi oameni. Din orice domeniu. Si ceea ce e cel mai important este ca de la fiecare dintre ei avem ce invata. Doar ca adesea noi alegem sa stam cu castile in urechi sau butonand telefonul.
Oamenii cu care ne intalnim nu ne apar intamplator in cale. Si fiecare dintre ei contribuie cu cate ceva la evolutia noastra: cu o fraza, cuvant ori zambet.
Doar ca mai cred ceva. Ca trebuie sa fim deschisi. Tot timpul. Atenti. Si prezenti.

“Cred ca de la toti oamenii ai ce invata” – lectia de blogging cu Otrava

FullSizeRender(2)

FullSizeRender(2)
Marti seara, de 1 martie, am sarbatorit ziua martisorului la incubator107.
Ne-am adunat la o cafea tare buna si la Povesti de viata cu Otrava. Sau cu Blogu’ lui Otrava.
Si l-am cunoscut pe Otrava asa cum este el. Deschis, pragmatic (in ciuda firii lui visatoare) si foarte pozitiv. Un tip care vede intotdeauna partea plina a paharului, dupa cum ne-a spus chiar el. Si care nu isi face niciodata planuri.
Otrava nu a venit ca sa se laude. A stat si a vorbit cu noi. Si ne-a raspuns la toate intrebarile si curiozitatile noastre. Am aflat ca a lucrat vreo 12 ani de zile intr-un trust mare de TV. Si ca din iunie 2015 lucreaza doar pe cont propriu. Ca traieste din blogging si din campanii. Ne-a spus cum isi alege el campaniile, dar si cum functioneaza peisajul media in zilele noastre. A raspuns intrebarii curioase (a sbsemnatei) de ce si-a ales numele Otrava, dar a vorbit si despre Bukowski si Leonard Cohen.
Ce mi-a placut in mod deosebit? Ca un tip care are 7000 like-uri zilnic este atat de modest. Si pentru ca a stat si el sa ne ascultate pe noi. Si asta pentru ca e un tip care crede ca de la toti oamenii ai ce invata.

“Cred foarte mult in tacere. E jumatate din teatru. Un actor exista cel mai mult atunci cand tace. E ca pauza in muzica.”- lectia de film cu Marcel Iures

2016_01_08 Marcel Iures - 0134
L-a jucat pe Richard al III-lea. Si a interpretat perfect. Asa a primit biletul către Hollywood, avandu-i colegi pe Tom Cruise, Nicole Kidman, Bruce Willis, Brad Pitt, Johnny Deep si Antonio Banderas. A refuzat stabilirea definitiva in America pentru a se intoarce in tara; ca sa puna bazele primei scene independente de teatru din Romania, Teatrul Act.
Iar intr-o seara friguroasa de ianuarie 2016 a venit in mansarda incubatorului107. Nu a venit cu vreun rol sau vreun discurs pregatit. A venit deschis ca sa ne raspunda intrebarilor si curiozitatilor noastre.

1. despre viata de actor
Actorul traieste cu o suma de fantome. Eu traiesc cu toate rolurile pe care le joc in prezent. De vreo 4 ani. Ma culc cu ele, ma trezesc cu ele. Vorbesc cu ele, beau cafea cu ele.

2. despre cel mai important sfat pe care l-a primit in cariera de actor
L-am primit de la profesorul meu, Dabija: Sa nu termini niciodata un rol. El nu se poate termina. Intr-adevar se termina energia. Orice rol are un combustibil. In clipa in care se termina trebuie sa fii suficient de cinstit si sa recunosti ca l-ai pus pe pilot automat. Si atunci nu mai joc rolul respectiv.

3. despre placeri hedoniste
Placerea de a exista este baza. Se apara greu si se castiga greu. Pentru ca ti se cere mai mult decat poti, decat esti dispus si mai mult decat trebuie. Avem in noi alt model de a trai. Modelui european se clatina. Domul din Milano nu mai conteaza. Omul e in concurenta cu el insusi pe Everest. Omul modern e foarte sportiv. Un hedonist sportiv. Sunt unii care gasesc ceva placut si frumos in a respira adanc, in a vedea o femeie frumoasa (fara sa pui mana la BMW sau la ultimul swarovski de pe tableta), in a vedea un copac sau un copil frumos pe strada…dar prea putini.
Cred ca exista un pic de placere elementara a faptului ca esti pur si simplu. Poti sa vorbesti cu oamenii, poti sa-i imbratisezi, poti sa cazi de acord sau nu asupra unor lucruri. Daca esti atent, poti sa iti dai seama ca traiesti. Placerea elementara a faptului ca esti.

4. despre tacere
Cred foarte mult in tacere. E jumatate din teatru. Un actor exista cel mai mult atunci cand tace. E ca pauza in muzica.

5. despre omul modern
Omul modern a iesit din el insusi cu treaba. Iar apoi, cand s-a intors acasa nu s-a mai regasit. Omul modern sufera de hipercomunicare. In societatea de azi care se misca cu viteze mult supralicitate lumea nu se misca asa de repede. Pretinde doar. Da impresia. Totul e o comanda.

6. despre cel mai frumos lucru pe care l-a facut in viata

Am o familie, am un baiat. Restul, tot ceea ce se intampla in viata mea sunt metafore, bucurii – oameni interesanti care imi dau buna-ziua, oameni care ma admira si asta e inestimabil; inestimabil pentru ca nu e obligatoriu.

7. despre dorinte in 2016
Cel mai important este ceea ce se intampla pe dinauntru. Daca reusesti sa fii mai atent decat in anul precedent e bine. Se mareste campul vizual, ai mai multe provocari.

“Nimeni nu o sa va invete cat si cum sa dati la instrument. Sunetul il ai tu in tine sau il cauti.” – lectia de violoncel cu Adrian Naidin

adrian.naidinA inceput studiul muzicii in copilarie, atunci cand s-a apucat sa cante din joaca la muzicuta. La scoala a ales violoncelul pentru ca la sectia de pian nu mai erau locuri libere. Considera ca in ceea ce face este vorba de har, dar mai ales de multa munca. Vocea si violoncelul sau ating cele mai sensibile corzi pe muzica atat de draga lui a folclorului romanesc, dar si pe muzica de jazz ori muzica de camera pe marile scene din tara si din strainatate. Adrian Naidin a venit cu violoncelul in mansarda incubator107 ca sa ne vorbeasca noua, celor adunati acolo (printre care si subsemnata) despre folclor, pasiune, muzică și despre viață. Si sa ne cante arii din Bach, Enescu, Paganini, folclor ori compozitii proprii.

1. despre inceputurile muzicii

Pe la 4 ani am gasit o muzicuta si am cantat din ea toata ziua. Povestea muzicii cred ca de acolo incepe. Cand am gasit acea muzicuta. Invatasem sa cant o melodie intr-o zi. Mi se parea o minune sa o cant eu la muzicuta. Trageam aerul suna int-un fel, dadeam aerul suna altfel. Ai mei mi-au luat-o pentru ca i-am nenorocit toata ziua cu muzicuta si mi-au pus-o pe dulap. Si n-am mai gasit-o. Adica era sus si am renuntat. Tin minte ca de atunci am inceput.

2. despre cum a ales violoncelul sau despre cum violoncelul l-a ales pe el (more…)

“Muntii nu se urca doar cu pioleti, coltari, oxigen suplimentar, ci mai ales cu smerenie” – lectia de alpinism cu Alex Gavan

a.gavan

Este primul tanar alpinist roman care a urcat un optmiar, varful Cho Oyu, in 2006, la doar 24 de ani. Are cele mai tari selfi-uri din lume in cele 6 varfuri de peste 8000 m altitudine din Himalaya pe care a urcat fara sa folosească oxigen suplimentar. Alex Gavan este un cautator de inaltimi atat la exterior, cat si la interior. Si-a lasat pioletii si coltarii acasa si a venit in fata unor corporatisti (printre care si subsemnata) pentru a le vorbi despre munte si despre ultima experienta avuta in Nepal.

1. despre ce inseamna sa urci varfuri de peste 8000 m fara oxigen suplimentar

Sunt un om nerezonabil atunci cand vine vorba de visele mele, de proiectele in care aleg sa ma implic si de asteptarile pe care le am fata de mine insumi. Sa urci un varf de peste 8000 m fara oxigen suplimentar, din afara cel putin (uneori si din interior) poate parea o mare nebunie. In ascensiunea finala creierul meu e impartit in doua, pleonastic vorbind. Tot pleonastic vorbind, 100% din el e concentrat pe ceea ce se intampla inlauntru meu: oare, daca continui spre varf o sa ma extenuez si nu o sa am energie sa ma intorc? Oare dau semne de edem pulmonar sau cerebral? Cealalta jumatate, dar tot 100% e concentrata pe ceea ce se intampla in exteriorul meu: daca trecem acum panta asta de zapada oare o sa declansam o avalansa sau e mai bine sa o luam pe scurtatura spre tabara de baza? Incerc sa am aceste asteptari elevate creierului meu la o altitudine unde practic pilotii de avion zboara in cabine presurizate.

2. despre ce inseamna succesul in meseria de alpinist

(more…)

“Actoria e o meserie pe care nu o poti face daca nu iti place” – lectia de actorie cu Dragos Bucur

dragos bucur
Este actor de film, scena si televiziune, dar si prezentatorul show-ului PRO TV “Visuri la cheie”.
A fost castigator 2 ani la rand al premiului Gopo pentru cel mai bun actor si a fost cel de-al treilea roman selectat in programul international Shooting Starts din cadrul Festivalului de film de la Berlin. Alaturi de sotia sa, Dana Nalbaru au o fetita, Sofia de 8 ani si un baietel de 1 luna, Kadri. Dragos Bucur si-a lasat rolul de actor pe scena si a venit impreuna cu Sofia intr-o sala de corporatisti (unde se afla si subsemnata) ca sa vorbeasca despre familie si cariera. Despre cum ascultarea activa si raspunsul adaptat pot duce la echilibru intre viata personala si cea profesionala.

1. despre legatura dintre ascultare si meseria de actor

Actoria e o meserie pe care nu o poti face daca nu iti place. Daca esti contabil si te duci la birou si nu ai chef sa iti faci meseria te asezi la birou, iti deschizi programul, iti faci treaba si in timpul asta te poți gandi la absolut ce vrei tu. Nu e obligatoriu sa te coste cifrele alea, sa iubesti cifrele alea, sa te implici. Iti faci treaba asa, in mod paralel: una e gandul, alta e jobul. In meseria mea nu se poate chestia asta. In corporatii ai un job si stii ca-l pastrezi pe cel putin un an de zile. Meseria mea incepe cu un casting. Stii ca lucrezi o luna. Atat. Dupa o luna trebuie sa dai alt casting. Si tot asa. Viata mea inseamna o reconfirmare, o reafirmare, o dovedire a faptului ca sunt în stare. Din momentul in care te duci la casting trebuie sa te intereseze, sa vrei cu tot dinadinsul sa iei castingul ala. Cum poti face asta?
(more…)

1 2